Viorel ROMAN
1030 de ani de la Botezul poporului Rus 2018-08-15
inapoi
1030 de ani de la Botezul poporului Rus
in apele Nistrului, la porunca Marelui Principe Vladimir cel Mare si Sfant (978-1015), cel asemeni Apostolilor (Владимир Святославич), cu prilejul căsătoriei sale cu Ana de Bizanț, fiica împăratului Romanos al II-lea, este o sarbatoare deosebita. Simfonia dintre Tar si Biserica Ortodoxa Rusa e inlocuita in anul 1917 cu o simbioza cu statul ortodoxo-comunist, inspirat de Sfântul proroc Amos (sec. VIII î.d. Hristos) si emulii sai Marx, Trotzki, Lenin, Stalin, o pseudo religie cu promisiuni de rai milenar pe pamant.
Dupa 1989 rusii renunta la la marxism-leninism si sub presedintele Federatiei Ruse Vladimir Putin, patriarhul Kirill al Moscovei si al Intregii Rusii se intalneste cu papa Francisc in februarie 2016 la Havana unde ei dau un Comunicat comun fara precedent de la Marea Schisma, din anul 1054. Patriarhul si papa constatata ca „Nu suntem concurenți, ci frați“ in „Relațiile reciproce dintre Biserici, problemele esențiale al fraților noștri și perspectivele de dezvoltare a civilizației umane“. Asta influenteaza atat Sinodul Bisericilor Ortodoxe din iunie 2016, cat si relatiilor internationale. La Sfantul Muntele Athos, Putin e intampinat ca urmas al imparatilor Imperiului Roman, el depaseste orizontul conducatorilor rusi, de la Sf. Vladimir la Boris Ieltin, prinzonieri al panslavismului si panortodoxiei, de aceea Kirill il numeste „o minune dumnezeiasca“, piatra de temelie a refacerii unitatii crestine.
In acest context in Ucraina, care își declara 1990 independența în Uniunea Sovietică, reapare conflictul a cinci orientări crestine: cei din vest sunt cu Roma, cei din est cu Moscova, unii pentru Constantinopol, alți pentru America, sau autocefalie la Kiev. Patriarhul grec de la Constantinopol, depasit de avântul lui Putin si Kirill, tergiversează soluționarea disputei dintre Biserica ucraineană din cadrul Patriarhatului Moscovei si cererea de autocefalie, fundament al unui naționalism de rău augur, cum vedem deja la procesiunea (крестный ход) a 250.000 de moscoviti șicanată la Kiev.
O retrospectiva istorica. Principatul rus al Sf. Vladimir are 17 mitropoliti, din care 15 greci, poate de aceea poporul traia intr-o „dubla credinta“, crestina dar si cu vechiile credinte. Invazia mongola sau tatara din 1237 distruge Kievul si ii supune pe rusi pana in 1480. In acest timp mitropolitul, care se muta la Vladimir, apoi Moscova, devine mai important ca principele, pentru ca avea privilegii si garanta fidelitatea fata de Marele Han. In acest timp principele Galitiei obtine de la Constantinopol o Mitropolie a Rusiei Mici, pe langa cea a Rusiei Mari de la Moscova. Aceste Mitropoli, prima orientata spre vest, cealalalta spre est, au constituit doua puncte de plecare in dezvoltarea religioasa a slavilor din vechiul popor Rus. Roma indemna la cruciade inpotriva tatarilor. Polonia elibereaza Galitia 1349, dar aceste lupte de eliberare erau umbrite de disensiunile dintre ortodocsi si catolici, ultimii proclamau suprematia ritului latin, conform Conciliului de la Lateran IV. Linuanienii elibereaza Volhynia, Kievul, Cernigovorul, o parte din Smolensk si restabilesc Mitropolia de la Kiev cu mitropolitul Roman (1355-1362). De la Marea Baltica la Marea Neagra stapanirea lituanienilor incurajeaza Moscova. Sf. Sergius de Radonetz indeamna la lupta si binecuvanteza pe Dimitrij Donskoi 1380, inainte de lupta de la Kulikovo Pole, care deschide moscovitilor ofensiva inpotriva tatarilor. Astfel s-au format pe de o parte doua orientari religioase, iar pe de alta parte dorinta de unitate in lumea slavilor orientali, ceea ce s-a realizat la Conciliu de la Florenta din 1439. Dar numai pentru scurt tip, pentru ca Marele Principe Vasilij II il alunga pe mitropolitul Izidor, respinge unirea crestina, pune Moscova pe picior de razboi cu Roma si Constantinopolul.Vasilij II e cap nu numai al Bisericii Ruse ci si al Ortodoxiei adevarate, al intregii Crestinatati. De atunci mitropolitii sunt numit de Marele Principe al Moscovei. Marele Principe Ivan II se declara Tar (Caezar) si de la casatoria cu Irene Paleologul si succesor al Imparatilor Bizatului. Ordinul Teuton recunoaste titlul in 1473. Asa se ajunge la Moscova ca „a treia Roma“ si ca Tarul rus „seamana cu toti oamenii, insa prin puterea sa el se aseamana lui Dumnezeu. El e vicarul lui Dumnezeu, e Capul suprem al Statului si Bisericii“, dupa Iosif de Volokolmsk. Ruperea de Roma si Constantinopol voita de Vasilij II nu era urmata de slavii orientali de sub stapanirea polono-lituaneana, care primesc de la Roma un Mitropolit, nerecunoscut de Moscova si fiecare teritoriu ramane cu Mitropolitul sau. Asa apare ideea unui nou Patriarhat care sa uneasca aceste doua Mitropoli. 1576 aparuse la Roma chiar ideea transferarii Patriarhatului de la Constantinopol la Moscova, o cale de inoire a Conciliului de la Florenta. Un sinod la Constantinopol 1590 confirma Patriarhatul Moscovei pe al cincilea scuan al Bisericii Ortodoxe, dar „Rusii albi“ sau „Rusii mici“, adica ucrainienii, au decis in Sinoade episcopale la Brest-Litovsc, 1595/6, sa se desprinda de Constantinopol si sa se uneasca cu Roma, luand de baza unirea Conciliului Florentin. Moscova n-a stat pasiva la aceasta orientare spre vest si a mobilizat adeptii Constantinopolului si mai ales pe cazaci. Asa a aparut in regatul polono-lituan doua Biserici a slavilor orientali, una orientata spre Roma si alta spre Moscova si spre Constantinopol. Atat Regele Poloniei cat si Tarul Rusiei se confruntau cu contestatari. In Polonia uni voiau spre vest, Roma, alti spre est, Moscova. In Rusia uni voiau spre sud, Kiev, Constantinopol, alti nici nu voiau sa auda de asa ceva. Treptat fascinatia culturii occidentale determina rusii in sec. XVIII sa se deschida mai ales germanilor. La sfârșitul sec. al XVII-lea și la începutul sec. al XVIII-lea, Biserica Ortodoxă Rusă se extinde. În 1688 Mitropolia Kievului e transferată de sub jurisdicția Constantinopolului sub aceea a Moscovei. În următoarele două secole, eforturile misionarilor ruși s-au întins de-a lungul Siberiei până în Alaska și mai apoi în Statele Unite. Protestantismul era anti catolic, asa ca nu numai ca nu era primejdios pentru ortodocsi, ci se puteau imprumuta arme impotriva Romei. Tarul Petrul cel Mare a mers pe acesta linie modernizatoare si a degradat Patriarhatul la rang de Mitropolie, careia i-a creat un „Regulament duhovnicesc“ dupa sistem protestant, care prevedea ca Biserica sa fie condusa de un Sfant Sinod, astfel Biserica Ortodoxa Rusa a devenit un Departament al Statului. Tarina Ecaterina II continua aceasta politica, iar dupa ocuparea Poloniei, ii persecuta pe unitii cu Roma, tolereaza insa pe romano-catolici si ocupa Crimeea, Noua Rusie si deschide dupa Pacea de la Kuciuk Kainargi, pretentia de a-i inlocui pe Turci la Constantinopol. Proiectul Grec si Chestiunea Orientala. „A treia Roma“ cunoaste in sec. XIX un nou avant in vremea Tarului Alexandru I dupa victoriei inpotriva lui Napoleon, Congresul de la Viena si Sfanta Alianta. Apar noi curente cu radacini in Occident: traditionalistii, occidentalizantii, slavofilii. Politica ortodoxa a Tarului Nicoai I a fost rigida fata de ucrainienii si bielorusii uniti, a caror dioceze au fost suprimate in 1829. Catolicii sunt tolerati, dar supusi presiunilor in vederea orientarii spre Ortodoxie. Dar cand expansiunea Moscovei parea in stare sa ajunga la Constantinopol si chiar mai mult decat atata, occidentul se trezeste si in Razboiul Crimeei ii convige pe rusi ca merg pe o cale gresita. Razboiul s-a dus si in sfera spirituala, de o parte erau slavofilii, iar de cealalalta catolicii si protestantii. Refuzul violent al Conciliului de la Florenta i-a sfarsit la rusi. Tarul Alexandru II aboleste sclavia taranilor si egalitatea tuturora in fata legii. Apare nihilismul si ideile socialiste. Traditionalistii, slavofilii si discipoli lor au continuat pe linia apologetica a Rusiei si Bisericii Ortodoxe, antiocidentale. Intelectualii sec. XIX cauta sa depaseasca decalajul est-vest prin performante creative. Dostojevski, Tolstoi, dar mai ales Solovev construeste o punte intre Ortodoxie si Catolicism, renunta la combaterea Romei prin reveninrea la recunoasterea Constantinopolului, dar si a Romei, caci accepta unirea cu Biserica Romei. Tarul Nicolai II ramane pe pozitii, in numele lui Dumnezeu, impotriva oricarei inoiri, pana cand in 1917 este detronat si Biserica Ortodoxa Rusa revine la Patriarhat. Antioccidentalismul ortodoxo-comunistilor si a Bisericii ramane insa nealterat, mai ales ca s-a instalat o noua pseudo religie, superioara Revolutiei Franceze si Lumii Noi, America. Moscova rosie nu renunta la ideea celei de „a treia Roma“ si a Imparatiei Universale, ortodoxo-comunismul visa chiar la o Imparatie universala, ce depasea planul tarist. Occidentalii raspund cu o politica cunoscuta deja din Razboiul Crimeei. Rusia trebuie sa revina in Europa. Asta se intampla cu „perestroika“ si „glasnosti“, renuntarea la marxism-leninism si la Lagarul ortodoxo-comunist, dar SUA, occidentul e depasit de evenimente. Rusia, după marea vânzare din anii 90, se ridict sub Putin si Kirill din genunchi, nu mai acceptă o singură supraputere. După imensul eşec de dupa 1989, când toata lumea aştepta refacerea unităţii creştine, a urmat o perioadă de lehamite şi de promovarea, fără tragere de inimă, a unităţii tehnico-economice mondialiste, fără Dumnezeu: modernizare (laică) fără occidentalizate (religioasă). Ăsta e mărul discordiei, ne asigură Putin, nu conflictele politico-religioase din Ucraina.
www.viorel-roman.ro