Viorel ROMAN
Moldo-valahii si Scoala Ardeleana. Un dialog (XXVI.) 2016-01-26
inapoi
Moldo-valahii si Scoala Ardeleana. Un dialog (XXV.)

Dr. Ioan Geana.
Stimate d-le dr. V.Roman, apreciind analiza Dvs.,competenta si de mult bun simt, nu inteleg totusi de ce Va impiedecati mereu de ortodocsi, pravoslavnici si moldo-valahi ca si cum acestia si numai acestia au reprezentat si continua sa reprezinte cauza tuturor relelor din lume in general, si din Europa in special. In spiritul, cultura si talentul deosebite ce Va caracterizeaza, ar fi deosebit de interesanta o analiza comparativa la nivel istoric a raului si a binelui facut/produs de catolicism si ortodoxism, de slavism si ostrogotism, de marxism si fascism si, in ultima instanta. de pacifism si terorism sau de sedentarism cu emigrationism. Cu deosebita stima si simpatie, Dr. Ioan Geana.

Viorel Roman:
Stimate d-le dr. Geana, cine ridica prima piatra? Totusi sunt de fiecare data surprins de alergia, protestul moldo-valahilor, titlu de noblete dupa mine, cand sunt pomeniti astfel, ca si cum ar fi ceva rusinos, peiorativ a fi ortodox moldo-valah. E clar ca ei vor sa fie vazuti, apreciati ca romani occidentalizati, prin cultura, arta, sport, stiinta si tehnica, evrei si nemti etc. ceea ce se vede de la o posta ca nu sunt, din punct e vedere religios si totul e mimat. Cred ca este suficient sa ne uitam evolutia presedintilor ortodoxo-comunisti moldo-valahi Ceausescu, Iliescu, Constantinescu, Basescu si cei doi tineri prim-ministri infractori, ca sa nu acceptam ca toti romanii sa le urmeze calea. Ei insasi au intales asta cand l-au ales pe Klaus Werner Iohannis ca succesor in sperata ca astfel devin mai credibil in Europa. E intolerabil ca obliga toti romanii sa fie ca ei, sa le urmeze modul lor de viata, dupa 500 de colonialism asiatic turco-fanariot, complet diferit de cel initiat de Scoala Ardeleana, care este occidentala prin definitia, prin unirea cu Roma si e un model pentru toti romanii. Aici e cuiul lui Prepelea, marul doscordiei, dar desigur trebuie sa margem mai departe. In acest sens va trimit anexat o pledoarie excelenta pentru o noua abordarea a crestinismului, fundament al unitatii tuturor romanilor. Pe curand, cu multumiri si cele mai bune ganduri, al DV devotat, vr

Ioan Marin Mălinaş, preotul greco-catolic are dispensă de la Roma să celebreze şi în ritul latin, Pledoarie greco-ortodoxa pentru cultivarea constiintei de crestin inaintea celei confesionale:
Urmărind evoluţia evenimentelor în lume, pot să susţin că în momentul de faţă Creştinismul se află la o mare răscruce, iar clerul şi credincioşii ar trebui să înţeleagă că pe lângă balastul interior, acumulat de-a lungul secolelor, cu luptele şi divizările confesionale, se confruntă acum cu doi rivali puternici: ateismul (cu indiferentismul religios) şi concurenţa islamului. Patriarhiile creştine din Orientul Apropiat, de toate riturile şi confesiunile, devenite o umbră din ceea ce au fost înaintea islamizărilor forţate, au învăţat această lege de supravieţuire, prin a redescoperi conştiinţa de creştin deasupra celei confesionale, altfel n-ar mai putea subzista. Am constatat acest lucru în Siria, Iordania şi Israel. Din acest motiv ar fi cazul ca în ceasul al doisprezecelea şi românii să redescopere şi să cultive mai întâi conştiinţa de creştin şi apoi pe aceea confesională sau de apartenenţă confesională. Mai întâi să fim într-adevăr adepţi ai Lui Iisus Hristos, după cum îi şi purtăm numele de „creştini”, apoi să fim catolici, ortodocşi, precalcedonieni (451), preefesini (431), adepţi ai Reformei lui Martin Luther (1517) CA, ai lui Jean Calvin (1535) CH, Ulrich Zwingli (1523), ai Socinianismului (1550) sau Unitarianismului, precum şi al altor denominaţiuni religioase şi sectare, create de prin secolul al XIX-lea. Dar, dintre toate aceste confesiuni, cel mai mare conflict religios din România îl constitue disputa dintre greco-catolici (uniţi) şi ortodocşi, care, după un sfert de secol, în loc să se fi atenuat, a mai luat încă amploare. Aici poate fi constatat şi fenomenul psihologic, repetat de mai multe ori şi în mai multe situaţii din istoria umanităţii, unde persecutatul devine persecutor, sau tinde să facă acest lucru, dominat de dorinţa de răzbunare sau de recuperare a unor bunuri sau situaţii pierdute. Aşa s-a întâmplat şi după anul 313, când Creştinismul a devenit religie licită în Imperiul Roman: creştinii nu s-au dovedit cu nimic mai toleranţi faţă de păgâni, foştii lor persecutori. Numai că Lex talionis (Ex. 21:23-25; Lev. 24:19-21; Deuteronom 19, 16, 18, 19 şi 21), ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, nici nu a fost acceptată de Iisus Hristos şi nici nu rezolvă problemele dintre cele două confesiuni învârtoşate în ură şi în revanşism, pentru că orice măsură neirenică generează un nou conflict, iar duşmănia se prelungeşte la infinit, nu se curmă. După un sfert de secol de ură, acuze reciproce, abuzuri şi duşmănie inutilă, în conflictul ortodoxo – greco-catolic, românii ar fi bine să încerce o clarificare a poziţiei celor două fronturi, propunând să se adopte modelul împăcării dintre catolici şi protestanţii Reformei, din secolele XVI-XVII, fără însă să procedeze ca aceştia din urmă, care au avut nevoie de mai mult de un secol până la împăcare, adică până la Pacea de la Westfalia, din anul 1648, ci să fie mai înţelepţi.
În primul rând fiecare Biserică să se mulţumească cu ce are sau cu ce a primit ori cu ce a dat. Statul să sisteze orice pretenţie de retrocedare pe motive confesionale, iar procesele în curs, adică nedefinitivate, să fie blocate şi anulate. Mulţi avocaţi avizi de procese, bani şi carieră, încurajează bisericile să deschidă procese interminabile, etalându-se ca polemişti confesionali acerbi.
Greco-catolicii şi ortodocşii să nu mai ceară şi să nu li se mai retrocedeze biserici şi alte bunuri, ci fiecare confesiune să-şi construiască sau să-şi procure pe cont propriu biserici şi bunuri, în funcţie de necesităţi, de puterea financiară şi de numărul real de credincioşi, având grijă de cele pe care le deţin deja. Nici bisericile catolice, preluate de protestanţi în urma Reformei, în secolul al XVI-lea, n-au mai fost restituite celor dintâi. Catolicii au fost nevoiţi să-şi construiască altele, de dimensiuni mai mici sau mai mari, în funcţie de numărul real al credincioşilor care au rămas ori au revenit la catolicism. Cazul mozaicului confesional din Transilvania, cu bisericile săseşti burguri sau cetăţi evanghelice (odinioară catolice) este destul de elocvent în această privinţă.
Noi ne confruntăm astăzi cu o reală problemă demografică, provocată de scăderea natalităţii, de emigrarea românilor spre vestul lumii şi de depopularea satelor din Ardeal. De aceea trebuie întocmite şi statistici reale, nu fictive, din care să se ştie exact pe ce număr de credincioşi contăm. Problema demografică ar trebui luată de Statul Român foarte în serios şi mă mir că nu se întreprinde nimic în acest sens, până acum.
În semn de unitate creştină, de iubire şi bună înţelegere, ar fi bine ca slujba din Noaptea Învierii să fie celebrată de greco-catolici şi de ortodocşi împreună, în satele cu parohii mixte sau cu locaşuri de cult învecinate, că doar şi aşa este numai o Utrenie, nu implică intercomuniunea sau alte impedimente canonice sau dogmatice. In plus, facem un gest de solidaritate şi manifestăm respect şi faţă de familiile mixte unde soţii sunt ortodocşi şi greco-catolici. Înainte de 1948, în satele cu parohii mixte se suplineau preoţii celor două confesiuni, atunci când unul dintre ei era plecat sau bolnav, iar acum să nu poată face o ierurgie sau o utrenie împreună, cred că este mai mult decât ridicol! Pentru mine n-ar fi o problemă nici să concelebrez cu ortodocşii, atâta timp cât este vorba de aceeaşi succesiune apostolică, de aceeaşi Dumnezeiască Liturghie, de aceleaşi Sfinte Şapte Taine, de aceeaşi preoţie, iconostas, prescură, potir, disc etc.
Chiar şi în problema calendarului am observat că uniţii, din consideraţie faţă de strana ortodoxă, nu l-au adoptat pe cel îndreptat sau gregorian decât după ce întreaga Biserică Românească din Regatul României a făcut acest lucru, în anul 1924, deşi administraţia Principatului Transilvaniei a renunţat la calendarul iulian încă din anul 1590 (în vreme ce Regatul României în anul 1919, iar Ducatul Bucovinei în anul 1873).
Ca o măsură concretă în conflictul mânăstirilor, Biserica Unită trebuie să-şi definească sau să-şi redefinească poziţia, nu să o facă în funcţie de împrejurări, adoptând când dreptul canonic roman, când pe cel oriental. În Biserica Română Unită, cam de pe timpul Episcopului Ioan Bob încoace (mai precis de la Împăratul Iosif al II-lea, 1780-1790), episcopiile nu mai prea aveau mânăstiri, fiind secularizate de Curtea Imperială ori părăsite. După primul război mondial mânăstirile unite din Transilvania (de fapt neîngrijite, nepopulate şi fără vieţuitori) au fost înglobate în confederaţia exemptă a Ordinului Basilian greco-catolic ucrainean, cu regulă monahală benedictină (nu a Sf. Vasile cel Mare) şi au fost scoase de sub jurisdicţia Chiriarhului sau Episcopului locului. În Biserica Ortodoxă, mânăstirile se află de jure şi de facto sub jurisdicţia Episcopului eparhiot sau al locului. In cazul acesta, nevrednicia mea nu ştie în ce măsură episcopiile unite au căderea ori sunt îndreptăţite să revendice retrocedarea mânăstirilor, dacă nu le-au aparţinut înainte de anul 1948 decât ca teren de desfăşurare pastorală, cu accepţiunea ordinului călugăresc. În cel mai bun caz, acest lucru eu cred că ar putea să-l facă doar Superiorul General al Basilianilor din Roma, nu episcopii uniţi români.
Eu aş propune ca pentru amintirea mânăstirii Bixad (din judeţul Satul Mare), care la origine a fost ortodoxă, ulterior devenind greco-catolică sau unită, să se preia şi să se amenajeze Conacul sau Castelul de la Boineşti-Bixad (edificat la finele secolului al XIX-lea), cu opt iugăre de pământ aferent, al călugărului Arcadie Baron de Pasztory, nobil rutean, fost egumen (stareţ) al mânăstirii Bixad (1890-1900), clădire care din 1947 a devenit proprietatea mânăstirii Bixad, ca loc pentru formarea novicilor şi desfăşurarea acţiunilor filantropice locale. Acolo s-ar putea construi şi o biserică frumoasă de stil bizantin şi în felul acesta s-ar încheia şi scandalul legat de mânăstirea Bixad, având de câştigat bisericile din ambele strane: unită şi ortodoxă. Buncărul de biserică greco-catolică din Boineşti întrece orice aşteptare de aroganţă, snobism, latinizare şi călcare în picioare a identităţii româneşti şi oşeneşti. Când o văd în poză mă cutremur de ce forme poate lua prostia omenească.
Aceeaşi‚ reţetă’ aş recomanda-o şi pentru mânăstirea Nicula, din judeţul Cluj, Sanctuarul Marian al Transilvaniei, fostă şi ea la origine tot o mânăstire ortodoxă, devenită ulterior unită, însă părăsită şi nepopulată cu călugări. Uniţii ar putea să-şi construiască în satul Nicula ori în apropiere un sanctuar marian propriu ori să se înţeleagă cu fraţii ortodocşi, pentru celebrare alternativă, pentru că şi aşa nu au călugări care să fie dispuşi să stea acolo. Toate se pot rezolva, dacă există înţelegere şi bunăvoinţă de ambele părţi.
Numai că prăpastia dintre cele două Biserici româneşti se adânceşte din alte motive, nu a revendicărilor sau retrocedărilor de biserici, mânăstiri şi averi.
Biserica Unită sau Greco-Catolică se latinizează pe an ce trece, în loc să fi încercat să-şi redescopere rădăcinile şi originea ei răsăriteană. În această situaţie, bisericile din cele două strane vor ajunge să nu se mai recunoască una în sau din ori prin cealaltă; episcopii ortodocşi sunt călugări, cei uniţi, începând cu Episcopul Ioan Bob (1782) fiind doar celibatari; ortodocşii nu acceptă binaţia, uniţii o practică în mod provocant şi nesăbuit, în plus celebrează toată ziua, bună ziua Sfânta Liturghie, de dimineaţa până seara, chiar dacă sunt numai doi, trei credincioşi în biserică; ortodocşii cultivă cele Şapte Laude, uniţii pun să se recite rozarul (element de devoţiune romano-catolic) înainte de Liturghie, nefăcând nici utrenie, nici vecernie etc.; ortodocşii folosesc prescura, adică pâinea dospită, uniţii le folosesc pe amândouă, în plus eliminând şi linguriţa de la împărtăşirea cu Sf. Cuminecătură. În felul acesta îi fac pe credincioşi nesiguri, nu respectă rânduiala tipiconală şi se fac de râs, cultivând un mixtum compositum; ortodocşii cultivă erminia de pictură, pentru icoane, iconostase şi pentru obiectele de cult, uniţii importă statui şi imagini de sfinţi graşi şi bine făcuţi, hrăniţi de puşcă (crapă) hainele pe ei, situaţie care creează un tohu va bohu în bisericile greco-catolice româneşti; ortodocşii folosesc o limbă neaoşe românească, uniţii o schimonosesc cu termeni şi expresii proprii: spirit, glorie, îndură-te etc.; chiar şi cele patru puncte florentine, despre care la Sinodul din 1439 s-a cerut să fie doar acceptate de delegaţia ortodoxă, în sensul că aceştia să nu-i urgisească pe latini pentru ţinerea lor, uniţii le-au introdus în cult şi în catehism, cum ar fi cazul şi cu filioque, introdus în Simbolul Credinţei etc.
În general am observat că multe elemente de devoţiune şi liturgice, pe care nici măcar romano-catolicii nu le mai ţin, le găseşti la greco-catolici, numai pentru a arăta că sunt buni catolici. Ortodocşii folosesc o ortografie corectă pentru numele Lui Iisus Hristos, rămasă şi în Biblia de la Blaj, din 1795 şi în cărţile de ritual vechi ale uniţilor, pe care însă le-au schimbat după 1990, imitând modelul neoprotestanţilor.
În faţa acestei situaţii eu nu ştiu cum va mai fi posibilă redescoperirea conştiinţei de creştin, în pofida celei confesionale.