Viorel ROMAN
Ioan Huma si Viorel Roman 2015-07-02
inapoi
un text mai lizibil pe blog
in viorel-roman-bremen.de

Mult stimate domnule profesor Ioan Huma,
m-a bucura scrisoarea Dv din 1 iunie 2015 in cara va referiti la: refacerea unitatii crestine; relatiile presedintilor ortodocso-comunisti moldo-valahi cu Sfantul Scaun; vizita in Romania a papei Francisc; modelul greco-catolic al Scolii Ardelene versus celei greco-ortodoxe Moldo-valahe, Ideea si Fapta nationala la romani si teologia eliberarii. O sa ma refer mai jos la fiecare problema la care ma faceti atent.
Romanii sunt un popor la Limes victime colaterale sigure in lupta pentru refacerea unitatii crestine dintre Imperiul Sf. Petru, Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germana si Imperiu Sf. Anderi, Imperiul Bizantin, Lagarul ortodoxo-comunist. Cine are dreptatea? Roma sau Constatinopol / Moscova? Fara unite crestina, razboaiele si neintalegerile se va perpetua, remarca recent papa Francisc in demersul sau privind refacerii unitatii in intampinarea Marelui si Sfantului Sinod Panortodox - 2016.
In vremea Cortinei de Fier a Sultanului turc sau a Tarului rus, orodocsii moldo-valahii nu aveau de ales decat supunerea neconditionata in fata despotilor asiatici. Dupa 1989, Lagarul moscovit se destrama si milioane de romani au emigrat s-au pus sub protectia, au voatat cu picioarele, pentru Sfantul Imperiu Roman. Romnia a aderat la UE/ NATO, dar Partida ortodoxo-comunista/ socialista moldo-valaha – PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL, PC – domina. Moldova aspira si ea la Europa, dar Vladimir Putin, Seful Statului si Bisericii Ruse, protectorul tututor ortodocsilor, e impotriva orientarii lor spre spre Roma, nu numai in Ucraina orientala.
Romanii au doua modele de viata, cel greco-catolic al Scolii Ardelene, care a formulat IDEIA, programul de emancipare nationala si sociala a romanilor si cel greco-ortodox Moldo-valah, care a realizat FAPTA unirea din 1859 si 1918. De atunci, incercarea greco-ortodocsilor de a lichida Biserica unita cu Roma, Scoala Ardeleana, (dupa 1989 de a o persecuta si periferiza), de a fi ei singurul medulul de urmat, face din Romania/ Moldova cel mai sarac stat din UE. Ideia si fapta au fiecare rostul lor, dar incercarea, chiar si in zilele noastre, a ortodoxo-comunistilor / socialistilor moldo-valahi se a-si insusi cu forta atat idea cat si fapta a creat un climat, ce blocheaza energiile romanilor.
Desigur, cronicarii moldovenii au receptat, au avut acees primi, dintre romani, la civilizatia catolica de la Cracovia. Poloneji n-au ocupat militar tara, pe cand ardelenii au avut de suferit secole, din cauza maghiarilor. Totusi ardelenii au gasit forta spirituala in anul de gratie 1698 sa se uneasca cu Roma, sa se defineasca ca natio si ea sa fie ca atare recunoscuta in Sfantul Imperiu Roman, impotriva protestelor maghiarilor, sarbilor, grecilor si pravoslavnicilor. 1948 Biserica Unita din Transilvania a fost lichidata de moldo-valahi in alianta cu toti dusmanii pomeniti mai sus, in timp ce Bisericile unite cu Roma din Ungaria, Serbia, Bulgaria n-au fost desfiintate nici in vremea celei mai teribile terorii anticrestine staliniste.
Comunismul este o quasi religie mesianica, care se suprapune de regula pe credinta a diferitelor neamuri sau civilizatii, asa ca avem un comunism precolumbian, catolic, confucianist, tibetan si, in cazul nostru … ortodoxo-comunism moldo-valah. Presedintii Nicolae Ceausescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu si Traian Basescu nu si-au ascuns aversiunea, sau poate lipsa de intalegere pentru greco-catolicismul Scoali Ardeleane si s-au aliat cu Partidul Maghiarilor inpotriva Bisericii Unite, garantul emanciparii ardelenilor, banatenilor si atuturor romanilor. Cu o Biserica Unita cu Roma, ca in perioada interbelica, UDMR-ul n-ar avea nici pe departe importanta de dupa 1989 si toti romanii ar avea o poarta deschisa spre occident, nu individual, ca acum, ci in totalitae, ca natio. Ortodocsii aveau statul de toletati in Sfantul Imperiu Roman, acuma, dupa experienta in UE cu grecii, bulgarii, moldo-valahii se pare ca se revine la vechiile prejudecati.
Cei patru presedintii ortodocso-comunisti moldo-valahi nu au facut altceva decat sa continue lupta ideilor de sorgite greco-slava inpotriva influentelor greco-catolice a Scolii Ardelene, care n-au putut astfel sa treca Carpatii decat cultural, fragemtar si au fost mereu oprimate. Cu toate astea, presednintii moldo-valahii au simtit ca legaturile lor cu occidentul, cu UE, numai cu paleative culturale, laice, masonice, fara Dumnezeu, sunt insuficiete, asa ca s-au dus mereu la Roma si Fericitul Ioan Paul II a venit si a fost primit cu entuziasm la Bucuresti. Greu de presupus ca acest lucru s-ar fi intamplat sub domnitorii Fanarioti greci sau regii germani.
Faptul ca presedintii ortodoxo-comunisti moldo-valahi erau adeptii teologiei eliberarii e firesc, face fara doar si parte din bagajul ideologic greco-slav traditional antioccidental de la Dunarea de Jos, dar ca si Dv sunteti inca atras de cantecul de sirena al incercarii marxist-leniniste de a-l transforma pe Mantuitor intr-un activist al Partidului Comunist, a la Che Gevara, Fidel Castro, Ceausescu sau Iliescu, oarecum ma surprinde.
Am incercat in mai multe articole sa abordez atat ideologia lui Karl Marx, cât și teologia eliberarii, care s-au dovedit constructii intelectuale inumane si au generat, cum este poate și firesc, nihilismul și relativismul. Dacă și aceste mari teorii „eliberatoare”, care voiau să împlinească aspirațiile omului spre adevăr, libertate și progres, au eșuat, atunci poate că nu exista nici o teorie sau perspectivă, care să valoreze mai mult. Totul este o apă și un pământ. Și dacă oricum nu există adevăr, poate că doctrina n-a fost înțeleasă sau aplicata cum trebue. În acest context, n-ar fi de mirare dacă fantoma care a bântuit prin Europa, marxismul, exilat acum în cimitirul ideilor, sau teologia eliberarii, și-ar face din nou apariția, desigur într-un nou veșmânt, dar la fel de demonic.
Permiteti-mi sa reiau o ideie din articolul meu Credinta si ratiune, care v-a facut “o placuta surpriza .. (la) intermezzo metafizic” (Huma, I.: Ortodoxie si uniatia, Iasi 2014, p.59). La inceput, crestinismului si rationalismul, iluminismul faceau casa buna impreuna si la ascentiunea istoricismului crestinii au tinut oarecum pasul, insa curentul care vede adevarul in schimbarea lumii a dus la Razboiul Rece. Ortodocsii s-au baricadat in mesianicul lor Lagar ortodoxo-comunist, iar occcidentali erau incercati si ei de cantecul de sirena al adevarului din viitorul mai bun cu ajutorul teologiei eliberarii, de aceiasi sorginta. Anii 60 si 70, pe cand eram tineri.
Criza generata de implozia Lagarului ortodoxo-comunist si iluziei viitorului de aur a omului nou in est si de esecul teologiei eliberarii in vest, continua, pentru ca refacerea armoniei pierdute dintre credinta si ratiune si pe aceasta baza refacerea unitatii crestine se lasa asteptate. Atata vreme cat adevarul este de realizat in viitor, ca pana acuma, desigur in forme noi dar cu aceisi maduva, criza se va perpetua si ea in forme la fel de diverse. De aceea aderarea romanilor la Europa se poate realiza numai printr-un dialog cu Roma si refacerea unitatii crestine. Celelalte strategii, romantice, culturale, nationaliste, fasciste, eliberatoare, socialiste, comuniste, nihiliste, relativiate etc. ne induc in eroare.
Constatarea profetica a lui Iliescu din luna mai 2006 „Presedintele este sinteza subconstientului colectiv al poporului si asta se va vedea si la urmatoarele alegri“ (Dilema. Saptamanl de tranzitie, Bucuresti, 28 mai-3 iunie 2015, p.1) este valabila desigur si pentru presedintele Klaus Werner Iohannis, catolica, care a trecut prin Reforma lui Luthetr, care la cateva luni de mandat a fost la Roma cu sotia si l-a invitat pe papa Francisc in tara. Vizita e fara indoiala o incercare de a reface unitatea crestina, condition sine qua non a integrarii, emanciparii tuturor romanilor in Europa.
Cu speranta unei revederi, primiţi, vă rugăm, domnule profesor Ioan Huma, asigurările mele de profund respect şi recunostiinta pentru interes,
Viorel Roman
Scrisoare deschisă domnului profesor Viorel Roman
Am citit cu atenție, ca de fiecare dată, și cele trei texte elecronice primite de la Dv. mai în urmă: „Papa Francisc în România”, „Traian Băsescu la Roma”, precum și tezele comunicării prezentate la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
Mă simt îndemnat să comentez primul dintre ele; celelalte două privesc în bună măsură speranțele iluzorii ce vi le-ați spus în promisele demersuri ale fostului și de tristă amintire președinte Băsescu în adâncirea dialogului ortodoxo-catolic. Însă, ca și mulți dintre noi, ați pariat – o spun abrupt! – pe un cal mort. Mort politic și moral, dar foarte penal, cum se vede mai bine acum!
Textul la care mă opresc reia într-o formă concentrată materia cărților deja scrise de Dv. pe subiectul Uniației și al rolului modelului latinist al Școlii Ardelene în occidentalizarea românilor. Constat însă că acum priviți și mai apăsat acest rol ca fiind în opoziție și superior aceluia operând în a doua jumătate a secolului al XIX în Principatele Unite și apoi în Regat în perioada modernizării României.
Deși am dat un răspuns mai amplu la timpul cuvenit interpretărilor Dv. asupra fenomenului românesc, textul ce îl semnați această dată cuprinde enunțuri mult prea radicale ca să nu provoace controverse, poate chiar luări de atitudine.
Cele ce susțineți au ca premisă o idee formulată apodictic: pentru istoria românilor, „Carpații despart Orientul de Occident atât fizic, cât și spiritual, social-politic”. E o afirmație gravă, de-a dreptul nihilistă. Întreaga evoluție a poporului român demonstrează tocmai contrariul. Ar fi cu totul de prisos aici să încerc măcar argumentarea elementară pe măsură, ca să vedem ceea ce de fapt realitatea noastră națională a consfințit indubitabil: Carpații fac parte din ființa noastră metafizică, așa cum noi aparținem destinar orizontului lor istoric protector. Fruntea lor eternă, cu tot ce o înconjoară, dă adâncime sufletului nostru. Arcul carpatic a fost și este coloana vertebrală geografică, dar și istorică, politică și cultural-spirituală a poporului român, la care etnogeneza și creștinarea s-au produs, semnificativ, în acelați unic și organic proces.
Așadar, cum să mai căutăm peste timp motive pentru ceea ce ne-ar despărți, implicit confesional, de noi înșine? Cu atât mai mult cu cât există și mai încoace o logică a devenirii noastre: constituirea națiunii române în secolul al XIX, Unirea Principatelor și apoi desăvârșirea unității statale românești în urma Primului război mondial. Toate acestea au fost însoțite de creșterea culturii românești și înscrierea ei în circuitul valorilor europene, rezultat la care a contribuit și spiritul critic al Junimii și, ulterior, al „Vieții românești”. În raport cu progresele obținute, ideologia culturală a latinismului Școlii Ardelene era deja depășită.
Pe de altă parte, în pofida susținerilor Dv. nici geografic România nu este la marginea orientală a Europei, afară de faptul că locul unde existăm ne-a permis să realizăm o sinteză culturală aptă să valorifice și, mai mult, să valorizeze creativ influențe spirituale diverse. De aceea, împărțirea absolutizantă a Europei între Est și Vest, îndeosebi astăzi, într-o lume în care spațiul și timpul au desfășurări, respectiv ritmuri predominant integrative, exprimă o optică infirmată de realități. Voi face însă, în cele ce urmează, alte câteva referiri la considerațiile Dv. Afirmați, mai întâi, că în 1054 Marea Schismă a produs „anatemizarea reciprocă” a Constantinopolului și Romei, dar, așa cum se știe, ea, Roma, s-a despărțit și de celelalte trei patriarhii creștine, nu doar de aceea bizantină.
Departe de adevăr este și enunțul după care „în 1214 cruciații refac pentru scurt timp unitatea creștină”. Dar ei au „refăcut-o” dărâmând zidurile de apărare ale Constantinopolului, prădând și chiar ucigând locuitori. Actele lor de barbarie au pregătit o severă breșă în ocuparea ulterioară de către turci a centrului răsăritean al romanității. Biserici catolice din Occident se mândresc și astăzi cu odoarele prădate în Est și aduse în Vest. Halal refacere a unității creștine!
La un moment dat formulați o frază ce adună laolaltă, în opinia mea, destule imprecizii. „La 1700, spuneți, ortodocșii români din Transilvania se unesc cu Roma, descoperă astfel originea latină a neamului și Școala latinistă Ardeleană formulează Programul de emancipare națională, care intră în conflict atât cu maghiarii, cât și cu greco-slavii din Țările Române”. Mai întâi, să reținem că Uniația nu a angrenat chiar întreaga suflare românească de peste munți. De asemenea, nu prin Uniație s-a descoperit originea noastră latină: ea fusese afirmată de cronicarii „de dincoace” și des invocată de Cantemir moldoveanul. De aceea, mai degrabă, Uniația, pentru a se legitima, a preluat ca argument istoric ideea originii noastre latine (origine susținută nuanțat astăzi, în baza progreselor istoriografiei). Iar „Programul emancipării naționale” era incipient, la stadiul idealului, al năzuinței de unitate națională. Cât privește „conflictul ” acestuia cu „greco-slavii din Țările Române”, e de discutat nu doar asupra presupusei sale manifestări, cât cel puțin în aceeași măsură, asupra alegației că la sud și est de Carpați locuitorii pământului românesc erau...„greco-slavi”! Însă nici cei mai subiectivi istorici străini, învederați antiromâni, nu au susținut un atare „adevăr”.
În 1859, nu „Alexandru Cuza unește Moldova cu Muntenia”; voința populară, în contextul politic european, a realizat Unirea. Ea nu a fost rezultatul întâmplător al unei inițiative personale. Cuza a reprezentat, desigur, simbolul ei personalizat. Să precizăm și faptul că Unirea Principatelor angaja un larg orizont problematic ca să se fi putut concentra, dacă ar fi fost cazul, pe obiectivul „Unirii cu Roma”. Pe linia unei false legături cauzale, afirmați net că, după 1918, „Unirea cu Roma eșuează/România Mare se dezmembrează”. Ce simplu ar fi să putem da efectiv această explicație pentru dezmembrarea Țării, produsă în realitate ca urmare a ultimatumului sovietic și a diktatului de la Viena din vara fatidicului an 1940! Atunci, teatrul politic european, cu țesătura sa de interese transnaționale și antinaționale, însoțite de lașitățile occidentale cunoscute a permis-o.
Susțineți, totodată, că „Modelul de viață occidental e interzis, cel ortodoxo-comunist moldo-valah devine dictatorial până în anul 1989”. Dar cine l-a interzis? Noi românii, care am așteptat ani postbelici la rând „să vină americanii” sau, dimpotrivă, ocuparea militară sovietică a României, făcută cu buna înțelegere a acelorași aliați occidentali ai Moscovei! Construcția conceptuală „modelul ortodoxo-comunist”, care pe deasupra să fi fost și „moldo-valah” nu este doar logic-formal incorectă, ci și neadevărată material, ca să nu spun, cu regret, că e negativ provocatoare. Logic-formal e inadecvată prin natura sa oximoronică: comunismul a fost prin natura sa antireligios; ateismul a constituit emblema sa. În România, mai ales aceea a „obsedantului deceniu”, condusă de comuniștii desțărați în frunte cu Ana Pauker, Vasile Luca, Chișinevschi și alții, preoții creștini în general, nu doar uniții, au fost persecutați și nu puțini dintre ei, întemnițați. Aceeași sintagmă folosită de Dv. atribuie așa-zisului model ortodoxo-comunist apartenență „moldo-valahă”. Rezultă, vrând-nevrând, că Ardealul a suportat opresiunea acestuia pentru că, nu-i așa?, dacă nu ar fi fost „moldovalahii” în cauză, ardelenii ar fi scăpat de oroarea celor trăite în anii știuți! De altfel, o și spuneți negru pe alb: „Modelul moldo-valah încearcă să domine Transilvania și Banatul”. Adăugați tot aici și afirmația șocantă că o face „cu ajutorul maghiarilor/UDMR-ului”.
Dar să mergem mai departe.
Amintind de Ceaușescu, scrieți că atunci „când a ieșit la iveală reaua credință a dictatorului, e lichidat”. Datora cumva Ceaușescu bună-credință acelora care l-au lichidat având ei atâta dragoste pentru noi? I-au atras moartea interesele puse în pericol de proiectul său financiar-bancar împotriva internaționalelor spoliatoare. El a fost asasinat nu de poporul român, căruia îi greșise cu dure constrângeri, ci de mâna agenților internaționaliști de la noi, transformați în apostolii democrației de carton ce a permis mai apoi jefuirea Țării. Ca urmare, România de azi nu reprezintă, cel puțin economic, mai nimic!
Vă întreb, domnule profesor Viorel Roman, cât de „ortodoxo-comuniști” și cât de „greco-slavi” suntem noi, „moldo-valahii”, adică aceia ce întâmplător nu suntem ardeleni, dacă, așa cum recunoașteți, Fericitul Ioan Paul al II-lea, la venirea în București, „a fost primit călduros de sute de mii de credincioși”? Veți constata că și promisa vizită a Papei Francisc va produce același ecou generos. Ce s-ar proba astfel? Că am fi noi, cei de dincoace de Carpați, niște „greco-pravoslavnici”? Oricum, Papa are a se întâlni și cu grecii-greci și, de ce nu, și cu pravoslavnicii-pravoslavnici la ei acasă întru dialog de așteptată unitate creștină!
Cultura românească, așezată sub vremi pe tărâm de confluență, și-a înfrumusețat limba, patrie a spiritului, cu parfumul irepetabil al ad-stratului slavon. Mentalul, însăși ființa românească adună în cuprinsu-le reprezentări și caracteristici care le îmbogățesc, întreținându-ne astfel și mai viu conștiința de noi înșine. Toate acestea nu sunt un neajuns; ele constituie un fericit adaos la dăltuirea personalității colective, cu care putem astfel spori prinosul nostru la edificiul comun al Europei.
Sub noul pontificat vine să se producă o largă deschidere a dialogului catolicismului cu ortodoxismul. Ce poate fi mai promițător în acest sens decât mesajul Papei Francisc? El ne asigură, conform însuși citatului Dv., că „Biserica catolică nu dorește să impună nicio condiție în afara celei a profesiunii de credință comune. Suntem gata să căutăm împreună modalitățile prin care să garantăm unitatea necesară a Bisericii în condițiile actuale”.
Așadar, „unitatea cu Roma” înseamnă astăzi, deopotrivă, unirea Romei cu ortodoxismul, presupune o mișcare cu reciproce angajări. Unitatea adevărată a creștinismului, implicând însă și creștinii de alte confesiuni, cere, ca repere fundamentale, atât regăsirea originarității credinței, cât și făurirea unui orizont de largă deschidere spre toate zările și izvoarele de spiritualitate ale umanității, într-un dialog apt, între altele, să pună pavăză marasmului moral al individualismului și libertinajului erodând speța umană.
În viziunea teologilor eliberării, cu o prezență tot mai vie în mișcarea creștină a Lumii a treia, reperele amintite se condiționează organic. Pentru nu puțini gânditori creștini, Dumnezeul revelat de Iisus nu este Dumnezeul Vechiului Testament, al mentalității tribale, de dominare a altor neamuri. Fiul, se știe, poartă mesajul divin al iubirii universale, al altei religii și morale, depășind viziunea Torei. Deschiderea spre universalitate înseamnă astăzi, totodată, plasarea învățăturii creștine în câmpul fertil al spiritualității popoarelor ce au îmbrățișat-o. Numai sădindu-se în solul tradițional al vechilor culturi amerindiene, africane, ori asiatice, ea își asigură acolo vitalitatea. Creștinismul amerindian, de pildă, este, indiscutabil, moștenitorul mentalului arhaic în care a putut prinde rădăcini noua credință. Fondul precreștin a constituit în fapt patul germinativ de reprezentări pe care a încolțit aceasta. Cum ar fi putut omul îndepărtatului tărâm să pășească pe luminosul drum printr-o negare oarbă a experiențelor sale primordiale?
Pentru creștinul Americii Latine, ca și pentru acela african ori asiatic, pentru fiecare în felul lui, moștenirea precreștină a constituit un tezaur de valori comparabile, cum s-a afirmat, cu acelea ale Vechiului Testament. Evident, formele culturale ale creștinismului occidental s-au regăsit în spațiile extraeuropene, dar omul creștin al acestora a descoperit un Dumnezeu mai puțin occidental. Acest om nu se putea întâlni cu sine într-o metafizică creștină dedusă din modelul absolutizant al etnocentrismului european, el însuși cu baza în cultura iudeo-mediteraneeană. Creștinismul – se știe prea bine – nu este ab origine occidental; afirmat inițial ca religie orientală, a fost asumat de Occident într-o inerentă formulă proprie, promovată însă ulterior ca model absolut.
Așa cum s-a observat, mișcarea creștină extraeuropeană așază, de o vreme, credința în relație directă cu problematica existențială specifică, marcată de subdezvoltarea economico-socială cu alarmantele sale manifestări, pentru care „monoteismul” economiei de piață este departe de a fi o soluție a globalizării raționale. În aceste spații îndeosebi, demersul teologic nu justifică deductiv, din textele sacre, Ideea socială și angajarea în eliberarea omului. Operează, dimpotrivă, o raportare inductivă la istoria concretă, la realitățile nemijlocite, în măsură să ofere învățăturii christice mobilul practic al descifrării mesajului umanist al Fiului. Altfel spus, pentru teologii eliberării, îndeosebi la ei, transcendența divină nu este o exterioritate a refugiului salvator, derobându-l în consecință pe individ de responsabilitate și angajare; e transcendența asumată călăuzitor în istoria reală, trăită și modelată în spiritul mesajului divin. Istoria, s-a spus, se salvează de nimicnicie prin lucrarea îndrumătoare a transcendenței, iar aceasta se viabilizează, se deschide omului prin istorie. Ceea ce înseamnă că raportarea la transcendență este una de asumare, cu inconfortul politic al protestului ce îl incumbă față de statu-quo-ul înlănțuitor, oricare ar fi el. Pentru lumea a treia, îndeosebi pentru ea, aceasta este calea autentică a receptării mesajului christic.
În ultimă analiză, conceptul transcendenței propus de teologiile eliberării induce acel suflu universalist propriu ecumenismului veritabil. Deschis la diversitatea și bogăția ireductibilă a civilizațiilor și culturilor lumii, el îngemănează constantele universale ale spiritului omenesc luminat de valorile eterne.
Din această perspectivă umanist-reformatoare, angajând în aceeași măsură și Biserica Romană odată cu celelalte care privește în egală măsură și reformarea mișcării catolice, cum vi se mai par, domnule profesor Roman, clamatele deosebiri, căutate cu acul, dintre uniați și ortodocși și, pe un plan și mai forțat de generalizare, dintre ardeleni și „moldo-valahi”? Dacă nu ar fi atât de vetuste, pentru că temei nu au avut niciodată, cât de operante ar putea fi ele într-o lume a integrării planetare în care au a păși, laolaltă, și românii?
Ioan Humă