Viorel ROMAN
Ioan Huma: Crestinism si capitalism 2015-03-16
inapoi
Text lizibil in:

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/

CREȘTINISM ȘI CAPITALISM

Stimate domnule profesor Viorel Roman,

Am primit și eu mesajul Dv. din Bangkok. Aș putea spune că acesta este semnificativ prin omisiunea elocventă a relatărilor despre lumea altfel plină de culoare, pentru noi europenii, a acelor locuri în care v-ați aflat de-a lungul mai multor zile. Cum rezultă, nu ați lăsat în urmă o Europă uitată, abandonându-vă senzației epidermice a turistului grăbit să ofere retinei noi imagini; dimpotrivă, v-au urmărit ca un ecou problemele de aici, mai ales întrebările pe care vi le puneți de o bucată de vreme cât privește destinul civilizației creștine într-o lume care, astăzi, se globalizează depersonalizant și contradictoriu.
Cu ceva timp în urmă, mă frapa în articolele Dv. tonul absolutizant în care, după mine, tratați diferențele dintre creștinismul occidental ( privit de Dv. îndeosebi din unghiul catolicismului) și ortodoxism, propriu bunei părți a lumii est-europene. E drept, întâlneam ca și acum îndemnul la unitatea dorită a creștinismului, privită nu doar ca bază spirituală a unității originare a Continentului, ci și ca un factor efectiv de convergență și integrare europeană contemporană. Dar îndemnul în cauză nu avea forța persuasivă pe care o constat de această dată; în parte, pentru că era aproape pus în surdină de preocuparea de a evidenția cu precădere ceea ce desparte aripile creștinismului (cu efecte supralicitate și asupra pretinselor diferențe de metalitate și cultură dintre ardeleni și „restul românilor, „moldo-valahi”, cum îi mai numiți); tot în parte, deoarece soluția preconizată a refacerii unității creștine era, după Dv., aceea a unității cu Roma”, înțeleasă în ultimă instanță ca o topire reductivă a valorilor ortodoxismului în arealul spiritual catolic. Constat de această dată că nu mai susțineți - cel puțin explicit – prevalența necondiționată a imperativului unității creștine. După cum afirmați acum, „Creștinismul respiră cu doi plămâni”, ceea ce induce ideea că fiecare pas spre unitatea creștină adevărată se face prin dialog și contribuție valorică reciproc recunoscută fiecăreia dintre părți. În acest sens, vă puneți îndreptățite speranțe în Sinodul Panortodox din 2016 de la Constantinopol, chemat să ofere, în ordinea lui, deschiderea spre refacerea unității creștine. Fără aceasta din urmă, așa cum adăugați pe bună dreptate, „fractura dintre est și vest generează conflicte binecunoscute de la Marea Schismă la Războiul rece”.
Mi se pare de asemenea semnificativ faptul că priviți refacerea unității creștine și ca un factor favorizant al depășirii crizei moral-politice occidentale, caracterizată, cum scrieți, prin „deformări grave: ateism, modernism, materialism, naționalism, fascism, socialism, național-socialism, consumerism”.
Pe fondul neînțelegerilor de un mileniu încoace dintre catolicism și ortodoxism, s-a creat, cum remarcați, „un întreg catalog de prejudecăți reciproce”, multiplicate astăzi și care, la rându-le, după cum se poate observa, alimentează ca un feed-back schisma de la începutul mileniului al doilea. Conștientizarea lor este primul pas spre așteptata concordie, ea însăși atât salt decisiv, cât și manifestare a doritei unități, apte să redea viziunii creștine coerența și forța spirituală primordială.
Cred însă că depășirea prejudecăților – această necesară pledoarie pe care o faceți –, are ea însăși un prag ce trebuie depășit și care, în opinia mea, subzistă încă în modul în care puneți în discuție cauza. Iată, între altele, afirmația că „Revoluția papală din secolele XI-XIII a pus bazele civilizației occidentale actuale”. Dar se știe că factorul religios nu ar fi putut juca rolul pe care l-a avut în afirmarea civilizației occidentale decât integrat unui ansamblu socio-istoric de factori evolutivi, între care acelora tehnico-științific și economic capitalist, însoțiți de treptate secularizări instituționale și psohosociale inevitabile, le revenea procesual o importanță decisivă. Iar „dreptul, individualitatea și proprietatea privată de la romani” nu au evoluat, cum estimați, „în slujba escatoligiei și eticii Bibliei”; nu doar sorgintea precreștină a celor dintâi, ci și finalitatea lor, cu vector concurențial spre o economie de piață întemeiată în principiul materialist al producției de mărfuri și profitului, le-a făcut să depășească în timp intersectările cu mobilurile, câte au fost, de natură religioasă. Însăși etica protestantă a muncii nu a putut feri evoluția Occidentului de înstrăinările insularizării individului, de ceea ce chiar Dv. numiți a fi ”laicismul arogant” și de celelalte definitorii manifestări secularizante ale vieții, înclusiv libertinajul lubric de astăzi, acoperit moral și juridic prin ideologia deformant-egocentristă a drepturilor omului, pretins model universalist al libertății umane. Iar teza că principiul individualității și instituția de drept a proprietății private constituie „o sinteză străină ortodoxiei”, se însoțește la rându-i, chiar în limitele adevărului ei, așa cum este proclamat, cu o serie de mentalități inoperante pentru dialogul scontat al celor două spații culturale europene totuși centripete. Așa cum am desprins pe larg în răspunsul meu anterior la cărțile Dv., Estul european a excelat prin zidirea religioasă eminamente sufletească a omului, în fond complementară laturii pragmatice a prezenței omului în lume, ilustrată de epopeea capitalismului. Faptul că valorile individualității și proprietății private sunt un construct etic și politico-juridic cu accent occidental nu este în sine o lipsă a Europei estice, ci o contribuție a Vestului continental. Estul, în condițiile sale istorice, de a căror evoluție nu a fost străin nici Vestul, a oferit Europei și, de ce nu, lumii întregi prinosul său de continuitate spirituală a antichității romane, cu valorizări de sinteză umanistă a cărei bogăție și acuitate este cu atât mai evidentă și necesară astăzi în depășirea crizei spirituale a postmodernismului globalist. Toate acestea nu sunt însă, așa cum totuși asertați, o dovadă că „ortodocșii cred în superioritatea lor duhovnicească și sobornicească” în raport cu Occidentul. Ar fi o vanitate contrazisă de substanța metafizică a ortodoxiei, ce se refuză orgoliului luciferic.
În context, Dv. susțineți că, în timp ce „occidentalii îl preamăresc pe Creator prin muncă [...], ortodocșii cred că astfel El este mai degrabă [...] trădat”. După mine, și această teză se alimentează într-o apreciere reductivă. Ar fi superfluu să trec în revistă pleiada personalităților est-europene înscrise definitiv în istoria descoperirilor științifice fundamentale ori de ordin tehnic reprezentativ, evidențiind, ca și creația populară ori de cultură majoră a popoarelor est-europene, vocația și elogiul adus muncii omenești, împletite însă aici cu poate mai susținute aspirații metafizice întregitoare pentru orizontul existențial al lui homo faber!
Pe de altă parte, vorbiți de o „revoltă ortodoxă” a Rusiei lui Putin, a Greciei premierului Tsipras, dar și a premierului român Victor Ponta. Dar revigorarea Maicii Rusii sub semnul panslavismului nu face din ortodoxismul post-sovietic un scop în sine; e doar un mijloc de propagandă expansionistă servind obiective politice, nu misionarist-dogmatice. Iar grecii nu vor decât să tragă foloase și dintr-o parte și din cealaltă parte a Europei: foloase financiare, nu religioase. În context, refuzul guvernului român de a prelungi Acordul cu FMI rezidă în eșecul dovedit al măsurilor de redresare economică impuse României și altor state de această agentură cămătărească internaționalistă; nici căutând cu lumânarea nu am putea găsi la mijloc motivații religioase. Încât, România ortodoxă, într-o măsură și unită ori reformată, și nu numai, nu are nicio legătură cu așa-zisa revoltă ortodoxă putiniană. Nu doar originea de neam, de stat și de cultură, în care însăși confesiunea ortodoxă s-a înscris la noi ca un factor coagulant al valorilor europene integrative, ci tot ceea ce ne recomandă în istoria europeană ne plasează conjunct în cadrul mișcării ei centripete. E drept, am iradiat, în năzuința noastră creativă, în spații trans-est-europene, dar nu am rămas țintuiți în proiecte străine orizontului nostru formativ. Încât, apartenența nu trebuie să o mai demonstrăm, deși trebuie să o întreținem permanent!
Astăzi, într-o lume inerent, deși deloc integral și definitiv secularizată, factorul religios nu mai poate fi ridicat la rangul cauzal-explicativ al ansamblului determinării istorice, după cum nici nu poate fi ignorat, când conflictele politice la scară planetară se înveșmântă religios. Să fie oare fiecare epocă istorică un etern Ev Mediu, cu intensiuni diferite, dar de care să nu ne dăm seama? Sau e cazul să facem din sentimentul religios unul dintre acele sentimente superioare, de autocunoaștere și, totodată, de concordie universală, de proiectare în perenitatea condiției umane? Aici cred că putem miza pe miraculoasa energie constructivă a credințelor. Altfel, ele ne aruncă, ca și până acum, în prăpastia intoleranței. Nu știu, de aceea, dacă mult invocata întrebare privind destinul secolului XXI – dacă va fi un secol religios sau nu va exista deloc – nu ar trebui să cedeze alteia: cum să eliberăm cathartic energiile credințelor în absolut pentru a clădi, pe cât posibil neînstrăinant și nici iluzoriu, o lume a concordiei universale!

Domnule profesor Viorel Roman, vă doresc o primăvară frumoasă, cu deosebite realizări și sănătate!
Cu prețuire,
Ioan Humă
1 de Mărțișor,
Iași