Viorel ROMAN
Scrisoarea prof. dr. Ioan Huma, Iasi 2014-12-01
inapoi
vezi:

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/

Scrisoare deschisă
Domnului Profesor Viorel Roman,
Bremen, Germania


Am primit și am citit cu atenție mesajul Dv. privind recentele alegeri prezidențiale din România.
Rezultatul lor nu putea, desigur, să vă lase indiferent, cu atât mai mult cu cât pare a confirma tezele Dv., susținute cu consecvență în tot ceea ce scrieți de nu puțină vreme.
Cititorii români interesați cunosc interpretarea pe care o dați fenomenului românesc, marcat, după Dv., de clivajul istoric dintre Transilvania pe de o parte, racordată prin Uniație la ritmurile civilizației occidentale, și „restul” Țării pe de altă parte, condamnat, în opinia Dv., să supraviețuiască „în lanțurile grele ale duhovniciei și soborniciei moscovite și constantinopolitane”. Această nefericită apreciere interbelică devine la Dv. criteriul absolut de analiză, conducându-vă, cum vă declaram și cu alt prilej, la preocuparea – după mine neproductivă – de a identifica neapărat ceea ce îi desparte pe români între ei, nu ceea ce îi unește statornic sub aspect etnic, cultural-spiritual, istoric și politic, deși toate acestea constituie o realitate primordială, rezultat al năzuinței din veac a românității.
Despre această problemă, așa cum s-a întâmplat, am dezbătut polemic în răspunsul meu la cărțile Dv. De aceea, în rândurile de față încerc să mă opresc strict la textul primit acum.
Afirmați, la început, că „regel Carol I a încheiat era domnitorilor greco-ortodocși dependenți de sultanul turc și patriarhul său grec”. Dar înainte de a fi rege, prințul Carol nu a fost și el „dependent” atâția ani de sultan, de la venirea sa în România și până la Războiul de Independență? Și dacă rușii nu ar fi pornit acest război, nu ne-ar mai fi trebuit ceva timp să-l susținem singuri? E drept, rușii nu ar fi putut să depășească fără ajutorul nostru unele situații pe muchie de cuțit pentru soarta conflictului. Pe acest fond, faptele militare ale prințului german au fost faptele ostașilor noștri, expresie a entuziasmului și sacrificiului armatei române pe care el, principele, le-a personalizat. Dacă este să nuanțăm, am putea spune că în contextul istoric dat prințul german s-a înscris ca unul dintre factorii subiectuali de reprezentare a voinței populare, nicidecum în rolul de cauză propriu-zisă în determinismul istoric.
Cât privește „dependența de patriarhul grec a domnitorilor ortodocși”, aceasta e o formulă reductivă, ignorând unitatea de credință a acestei părți de Europă, moștenire spirituală a Bizanțului, pe care noi am ridicat-o la înălțimi spirituale de netăgăduit și cu care am răzbătut în timpul nedreptăților.
Reproșul adus și în textul de față „președinților ortodoxo-comuniști moldo-valahi” cum că ar fi ținut poporul în groapa istorică greco-pravoslavnică rămâne un proces de intenție. Sub mandatul lor și cu acordul tuturor partidelor politice aflate la guvernare după 1990 s-a inițiat și s-a materializat – e drept, tot pe curentul voinței populare! – intrarea României în NATO și Uniunea Europeană, marcând ireversibil reîntoarecerea noastră în familia europeană.
Totodată, atribuindu-le foștilor președinți calificativul de „ortodoxo-comuniști”, creați, pe lângă contradicția în termeni, și o falsă opoziție de ordin religios, improprie realităților românești tolerante prin natura lor, între foștii președinți, pe de o parte, și Iohannis, „catolicul reformat”, pe de alta. Președintele ales a obținut victoria, într-o țară de departe predominant ortodoxă, pentru motive eminamente politice, ca vot negativ la adresa baronilor locali din toate partidele, inclusiv, nu puțini dintre ei, și din Ardeal și Banat. A fost, în acest sens, și un vot împotriva lui Băsescu, de la care s-au salvat în ultimul moment slugile acestuia din PDL, de-alde Blaga, Videanu, Flutur și alții ca ei, trecuți peste noapte la ACL, acum curați și spălați, adevărați „creștini” cu care defilează Iohannis pe la Curtea Constituțională. Oare nu observați farsa? Când Macovei s-a dus la Londra, Udrea la Paris să incite votanții din afară, când agenți străini, parcă repetând manevra din decembrie ʼ89, au venit și acum să provoace incidente, nu cumva a fost vorba de operațiuni prea puțin electorale, țintind la o destabilizare generală?
Votul românilor din străinătate, mult supralicitat mediatic, a fost și el negativ sub aspect direct politic; nu are nicio legătură cu apartenența religioasă și cu pretinsa superioritate a „valorilor și normelor ardelene, occidentale”, invocată de Dv. În baza acestei false premise – ignorând un întreg proces istoric de modernizare istorică și culturală a României de până la Marea Unire, datorată deschiderii sincronizatoare a românilor extracarpatici spre Vestul european, în timp ce ardelenii suportau încă jugul austro-unguresc, dar și o anume înghețare culturală a exceselor latinismului −, Dv. încercați acreditarea unei falii între Transilvania și România „de dincoace”, numai bună de speculat de tot soiul de aventuriști iredentiști. La asta nu vă gândiți? Dar nici la jertfa de sânge a românilor ce au făcut posibilă Marea Unire? Ce vă spune gestul lui László Tőkés, adversar declarat al statalității românești, care l-a felicitat pe Iohannis pentru victorie? Nu vedeți ce fel de speranțe își pune el și alții ca el în schimbările ce se pot produce acum în România? Și eu, și mulți alții ca mine ne punem speranțe, dar în cu totul alt sens. Rămâne ca domnul Iohannis și noi toți să dăm direcția conjunctă interesului național.
Dv. apreciați că Ardealul și Banatul sunt, după culoarea partidelor, albastre, iar „Moldova și Muntenia, numai roșii”. Dar Moldova aproape toată, nu doar Iașii, n-a fost mai degrabă „albastră”? Și atunci unde este „incompatibilitatea ce bate la ochi și nu mai poate fi trecută cu vederea” între Transilvania și cealaltă parte a spațiului organic și a sufletului românesc?
În altă privință, vă dau dreptate: constatați o linie de continuitate politică negativă a partidelor din România în aservirea statului: „PMR, PCR, FSN, PDSR, USL”. De ce uitați însă să pomeniți tocmai de PDL, cel mai „remarcabil” partid în această privință, îndeosebi sub conducerea „corifeilor” săi ardeleni, de-alde Boc și ceilalți ca el?
În context, ironizați justificat sloganurile PSD-iste penibile, de felul aceluia „Mândru că sunt român!”, dar ideea, plasată tot aici, că „Soarele de la București răsare pentru toți românii!” nu e un slogan, ci o declarație de speranță a unui Slavici și a altor patrioți ardeleni, încrezători la timpul lor în steaua românității.
Revenind la teza Dv. de bază, a zisei prăpastii între ortodoxism și catolicism și, de aici, prin extrapolare forțată, între cele două părți ale trupului Țării, unde nu se regăsește definitoriu repartizarea pe confesiuni religioase, vă întreb următoarele: oare declarația Preafericitului Daniel, întâi-stătătorul ortodoxismului nostru, făcută cu prilejul alegerilor, după care Dumnezeu lucrează pentru noi și prin străini, ar fi oare o dovadă a opoziției organice a ortodoxismului românesc la Occident, a ancorării noastre în „duhovnicia și sobornicia greco-moscovită”?
Și în textul de față, precum în toate celelalte scrieri ale Dv., grecii apar mereu drept întruchiparea stagnării, a opoziției ortodoxe radicale la occidentalism, încât noi, aparținând aceleiași familii spirituale, am fi condamnați la același statut. Însă grecii sunt apartenenți NATO și UE de ceva mai multă vreme, integrați circuitului valorilor europene, astfel încât nu-i putem plasa nici pe ei în nedreptul con de umbră al antioccidentalismului. Distanțarea critică, atitudine necesară pentru oricine, față de falsele valori ale consumismului și culturii libertinare occidentale nu înseamnă aversiune antioccidentală. Spiritul critic în circulația valorilor este condiția maturității culturii naționale, hotărâtă să se afirme astfel în concertul europeismului.
Pe un ton asertoric, afirmați că „Pentru occidentalii Carol I și Ferdinand, romano-catolici, ca și pentru Iohannis, catolic reformat, interesul național primează”. În ceea ce îl privește pe președintele ales, lucrul acesta abia de-acum încolo va putea fi constatat sau nu. Iar în legătură cu regii Carol I și Ferdinand și în general cu monarhia nemțească la români se poate întocmi o listă lungă-lungă de argumente în măsură să pună în discuție caracterul net al afirmației Dv. Amintesc numai că prințul Carol, venit incognito în România în 1866, a refuzat întoarcerea în Țară a lui Cuza, Domnitorul Unirii; acesta, bolnav, își dorea să-și primească sfârșitul pe pământul natal. Tot Carol, venit aici cu mâinile goale, a ajuns pe parcurs cel mai mare latifundiar. Putem uita de tratatul secret încheiat cu habsburgii, prin care se obliga să-i persecute pe luptătorii ardeleni refugiați peste Carpați? Și apoi, nu și-a făcut el sânge rău că Regatul nu l-a urmat în alianța cu germanii, pe care și-o dorea atât? Pot fi scoase la lumină destule alte aspecte care să evidențieze că la Carol I interesul național era strâns legat de acela al Coroanei! Cum se știe, există destule umbre, în raport cu luminile așteptate, și în activitatea ultimilor doi regi, raportată la interesul național. Istoricii obiectivi au vorbit și despre unele, și despre celelalte, încât teza Dv. despre primatul interesului național în politicile Coroanei necesită o apăsată amendare. Gândiți-vă astfel, ca să nu intru efectiv în analiza listei faptelor compromițătoare pentru monarhie, doar la consecințele afacerilor spoliatoare ale lui Carol al II-lea, făcute în paguba înzestrării armatei române!
Dar să ne oprim, măcar pentru un moment, și la ceea ce străbate ca un leitmotiv scrierile Dv., anume afirmația că „La români, Ideea, Programul de emancipare națională și socială a fost formulat de Școala Ardeleană, Biserica greco-catolică unită cu Roma, pe când Fapta statală aparține ortodocșilor moldo-valahi sub regi romano-catolici, sprijiniți de papa de la Roma”. În cartea mea de răspuns la platforma Dv. ideatică, m-am oprit oarecum nuanțat asupra acestei teze. Nu aș reveni aici dacă nu aș identifica în cuprinsul tezei un element și mai accentuat de această dată. Dincolo de radicala separare a apelor – unii cu Ideea, ardelenii, alții cu Fapta, „moldo-valahii” −, separare contrazisă de creația culturală și acțiunea de emancipare națională regăsite istoric și de o parte și de alta a Carpaților, acum precizați că Fapta statală a „moldo-valahilor”, Independența, Războiul de Întregire, România Mare, n-ar fi fost posibilă decât, repet ce spuneți, sub regii romano-catolici, sprijiniți de papa de la Roma. Aceasta pare a fi fost o fatalitate istorică, nu doar o condiție favorabilă a afirmării statalității moderne a României, anunțată încă de momentele 1821, 1848 și, desigur, cel din 1859. E de mirare această viziune fatalistă, subsumată paradoxal unei concepții finaliste asupra destinului României moderne. E ca și cum am spune: așa trebuia să se întâmple, de aceea așa s-a și întâmplat. Dincolo de orice intenție, de aici se poate deduce un posibil slogan, nedeclarat însă ca atare: „Cu Coroana mai-nainte, cu Iohannis astăzi președinte!”
În ce privește „sprijinul” papalității, și aici se impune revizuirea afirmației; să nu uităm măcar numai aservitorul Concordat semnat de Ferdinand în 1927 cu Vaticanul ori încurajările revizioniste ale politicii papale, dintr-o perioadă, în favoarea Ungariei horthyste! Într-adevăr, e nevoie și astăzi de o „unitate cu Roma”, însă de pe alte baze și în condițiile în care Biserica Romană însăși este chemată să facă, precum și ortodoxia în ordinea sa, pașii reciproci spre reforma ecumenistă așteptată, menită, pe fondul globalizării, să susțină valorile spirituale în fața anomiei și entropiei societății de consum în lumea postmodernistă de astăzi. Încât, nu doar „unirea cu Roma”, privită într-un unic sens, poate garanta în continuare ritmurile creșterii și afirmării noastre, cât armonizarea lor, pe multiplele planuri ale creației materiale și culturale, cu Europa întreagă. Vestul, stagnant și în criză, are și el a se racorda la ceea ce, ca tendință de progres, reprezintă spiritul Europei integrale, clădit în cele două milenii ale existenței sale. Numai așa Vestul își poate salva mirabilele fapte de cultură și civilizație pe care, oricum, nu avem a le ignora.
În altă ordine, vorbiți, D-le profesor, despre ceva ce mi se pare a fi o noutate în formulările Dv., anume despre „plagierea Ideii naționale de către politica bucureșteană”. Ar fi putut, însă, nevolnicii de ei, „moldo-valahii”, să fie „cu Fapta statalității” fără să aibă, pentru aceasta, o Idee cât de cât îndrumătoare? Oare n-au existat mai înainte cronicarii „de dincoace”, cu intuițiile lor de emancipare, oare nu au cunoscut exponenții înșiși ai Școlii Ardelene scrierile lui Cantemir moldoveanul asupra originii poporului nostru, ca să invocăm grăbit doar aceste aspecte evidențiind că Ideea națională s-a zămislit în spațiile romanității întregi și nu este, de aceea, un apanaj localist? E drept, jugul habsburgic a făcut-o în Transilvania să primească accente reactive mai hotărâte. Desigur, în spusa Dv. este un sâmbure de adevăr în sensul că „politica bucureșteană”, în fapt politica guvernelor postdecembriste, inclusiv sau chiar îndeosebi a aceluia condus de Boc ardeleanul, s-a copiat formal pe ea însăși în false declarații de construcție națională, în urma cărora nu ne-am ales decât cu industria lichidată, cu o agricultură de subzistență și cu înstrăinarea culturii de tradițiile de substanță creativă, precum și de valorile universaliste veritabile.
Vă legați speranțele, cum văd, de o persoană. Nici noi, ceilalți, nu ni le interzicem, cu condiția de a ne asuma, toți românii din orice parte a Țării, răspunderea și acțiunea concertate.
În fine, „toate drumurile duc la Roma” dacă și acela roman se înscrie la rându-i într-o universalitate definitoriu multipolară. Cum rezultă, noi nu avem acum a-i tot urma pe unii ori pe alții, mereu și mereu; nu ignorăm, dar nici nu mai trebuie să primim modele impuse, unele deja epuizate istoric și cultural. Avem, europeni laolaltă, de împlinit spiritul noului veac, al ceasului planetar. De aceea, cu atât mai angajantă este astăzi datoria ce ne revine și nouă.

Cu cele mai bune gânduri, astăzi, de ziua Marii Uniri!

Ioan Humă
1 dec. 2014, Iași