Viorel ROMAN
Unirea cu Roma - 1698 1998-11-03
inapoi
UNIREA CU ROMA - 1698 1998 INTEGRAREA IN UNIUNEA EUROPEANA Unirea valahilor ortodocsi din Transilvania cu Biserica Romei in anul 1698, i-a ridicat pe românii de la statul de iobagi „tolerati“, fara drepturi, la acela de egali cu romano-catolicii, calvinistii, unitarienii si luteranii, adica cu ungurii, secuii si garmanii. Pina la ceea data valahii majoritari, dar numai tolerati, nu puteau depune marturie inpotriva unui maghiar sau german la judecata, nu puteau sa se stabilesca la oras, nu puteau merge la studii in universitatiile din occident etc. Si dintr-o data, prin decizia inteleapta a Sinodului de la Alba Iulia, a Vladicei Atanasie Anghel, a mitopolitului Bucurestiului Teodosie, a Patriarhului Ierusalimului si prin clarviziunea si generozitatea imparatului de la Viena si a papei de la Roma, suflarea românesca din Ardeal a capatat un statut social demn si o alta perspectiva in lume. Au urmat Revolutia din 1848 si apoi unirea politica de la 1918. Integrarea României in Uniunea Europeana s-ar putea realiza dupa acelasi model, daca Biserica Ortodoxa Româna s-ar uni cu Roma in 1998. Dintr-o data statul ortodox actual, oarecum numai „tolerat“ si periferizat, ar capata un statul similar cu celelalte state occidentale. Românii ar fi la ei acasa atit la Roma, generatoarea culturii lor, cit si in Europa occidentala. Desigur ca experienta de trei secole pe acest drum de reintoarce la origini, ar urma a fi luata in consideratie in mod critic, asa cum a fost ea, cu bune si rele, pentru ca istoria nu ne invata mai mult decit, ca cei care nu-i inteleg lectia, sunt pedepsiti. Lucrurile nu sunt deloc simple. Românii sunt de o mie de ani separati de Occident de un baraj inpenetrabil format de slavi si de un control spiritual grecesc, singurul pod de lagatura spre Occident fiind Ungaria, iar ierarhia ortodoxa româna instalata de bulgari in misiune bizantina este pina in zilele noastre sub stricta obedienta orientala a Istambulului si a Moscovei. Si cu toate acestea românii s-au ridicat in trecut cu succes sub conducatori ca Ionita Asan, sub Stefan cel Mare si Sfint, sub Mihai Viteazul, sub Vladica Atanasie Angel si au colaborat cu crestinii occidentalii in folosul neamului. Unirea cu Roma si emanciparea valahilor din Ardeal in urma cu 300 de anii a avut de intimpinat si mari dificultati. Neintelegerile de ambele parti, fara a lua in consideratie pe strainii de neam interesati in esecul ei, nu au fost inlaturate imediat prin semnatura Sinodului, a Imparatului si a Romei. Unirea Bisericii Ortodose Române cu Roma 1998 nu ar transforma si unii desigur peste noapte România cu Moldova, dar drumul de reunificare, de emancipare nationala si sociala ar fi larg deschis si sprijinit fara doar si poate de toti crestinii occidentalii. Ar fi in interesului tuturora. Astfel românii s-ar ridica prin ei insisi la statulul rezervat pina acum numai romano-catolicilor si protestantilor in Europa. Bineinteles ca nu se mai pune astazi problema trecerii la romano-catolicism a ortodocsilor români, nici a maghiarizarii lor ca in trecut sau in prezent mai ales in judetele Harghita si Covasna si nici chiar de o revenire la Unirea din 1698. Unitatea in diversitate a crestinilor este un bun cistigat, anatema intre patriarhul grec al Orientului si cel latin al Occidentului a fost ridicata in 1964, umilinta Vladicei Atanasie in urma cu trei secole la Viena este astazi de neimaginat pentru Preafericitul Parinte Patriarh Teoctist in Occident. Tot asa cu este de ne imaginat integrarea României si Moldovei in Uniunea Europeana daca se refuza chiar si dilogul sincer si deschis asupra valorilor crestine comune si a unei strategi si vointe comune de apropiere si conluncrare de durata. Experienta pozitiva a Greciei ortodoxe, integrata si „tolerata“ in Uniunea Europeana, mai ales din considerente strategice inca din timpul celui de al doilea razboi mondial, cind anglo-americanii si-au rezervat 90% din influenta in Grecia in schimbul renuntarii la 90% din influenta in România in favoarea lui Stalin, este deja bine cunoscut. Vocatia si marimea poporului român, importanta lui in istorie si geografie face o repetare a integrarii unor tari ortodoxe in Uniunea Europeana, dupa vechiul modelul grecesc din perioada razboiului rece, astazi, indiscutabila. Problema uniri cu Biserica Romei nu este inedita. Se cunoaste ca domnitorul Alexandru Ioan Cuza planuia nu numai unirea Moldovei cu Tara Românesca, ci si a amindorora, cu Roma, pentru a pune noul stat sub protectia capului lumii crestine occidentale, dupa ce moldo-valahii au fost cinci sute de ani degradati in a se ploconii la Inalta Poarta, slujita cu atita devotament de fanarioti. Avintul era atunci poate prea mare, ca si aceasta caciula pentru capetele slujitorilor lui, astfel ca s-a ajuns la compromisul istoric al aducerii unui domnitor romano-catolic german la Bucuresti si trimiterii in exil a lui Cuza in Germania. Regii din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen pe tron la Bucuresti nu au mai avut clarviziunea lui Cuza si nici autoritatea lui, sau pur si simplu nu au avut puterea sau nu au voit a face si unirea religioasa. Astfel s-a destramat in numai doua decenii România Mare, realizata cu sprijinul occidentalilor la Paris in 1920. Revansa pravoslavnicilor dupa 1945 a fost fara crutare. Tot ceea ce amintea de Unirea cu Roma a fost criminalizat si lichidat, iar tara dezmembrata in doua. A venit apoi anul 1989 si Moscova s-a decis sa renunte de buna voie si in mod pasnic la „lagarul socialist“ si la forma laica a ortodoxiei, sistemul comunist, sa inceapa o conlucrare cu occidentul pe o noua baza. Concomitent slavii de sud s-au despartit in mod violent in statele ortodoxe R.F. Jugoslavia, Macedonia si in state romano-catolice Croatia si Slovenia. Tarile romano-catolice si protestante obediete in trecut Moscovei s-au integrat in NATO si UE fara mari probleme, fiind sprijinite in acest sens in mod firesc de apuseni. In schimb tarile ortodoxe Serbia, Bulgaria, România, Moldova, Ucraina si Rusia sunt puse din nou in situatia – pentru a cita oara? - sa se decida: o unire cu Roma pentru o Europa de la Atlantic la Ural sau revenirea incet dar sigur la vechiul statut de state „tolerate“ la periferia Uniunii Europene, in mizeria materiala stramoseasca si sub amenintarea permanenta a lumii musulmane, ca in trecutul nu prea indepartat din Constantinopol, in care mai traiesc astazi cu sprijinul occidentului numai 4.000 de greci ortodocsi, cu patriarhul ecumenic Bartolomeu I. in frunte. Presedintele Ion Iliescu a inteles aceasta dilema nationala ca nimein altul si s-a dus de doua ori in pelerinaj la Roma. Invitatia facuta Papei Ioan Paul al II-lea de catre seful statului de a veni si la Bucuresti a fost insa inpiedicata cu succes de Preafericitul Parinte Patriarh Teoctist timp de sapte ani. De fapt, toti patriarhii ortodocsi din fostul lagar comunist se tem ca o astfel de vizite ar incuraja prozelitismul occidental sau ar readuce la ordinea zilei chestiunea raporturilor dintre Biserica orientala, cea Unita si Roma si ar deschide din nou dosarul Unirii bisericilor, ca o conditie preliminara pentru o Uniune Europeana de la Atlantic la Ural. Ortodocsii sunt inca slabi si nu se simt inca pregatiti pentru aceasta intilnire sau decizie. Acest fel de a tergiversa chestiunea se aseamana cu fatalismul din perioada interbelica, cind unitii din Ardeal, in eterna asteptare, se consolau: „ortodocsi nu sunt inca copti pentru unire, sa-i asteptam pina se coc!“ Reuztatul tragic al resemnarii, de ambele parti, il conoastem: ocupatia straine, dezmembrarea, lichidarea, izolarea si mizeria. Presedintele Constantinescu a preluat aceasta grea mostenire, criticind competent mai ales politica predecesorului sau de a taragana reforma, privatizarea, democratizarea, conlucrarea cu occidentalii etc., fara sa reuseasca pina acum sa faca progrese in aceste domenii cheie si este tras pe nesimtite in jos de aceleasi forte care i-au pregatit esecul lui Ion Iliescu. Mult asteptata vizita a Papei Ioan Paul al II-lea in România sau simplul dialogul al românilor cu Roma este aminat si astazi ad calenda grecae, maghiarii, evreii, masonii etc. urmind a creea ca diversiune un surogat de prietenie româno-occidentala. Totul este atit de cusut cu ata alba, iar servilismul mostenit de la fanarioti face si mai incredibila toata aceasta incenarea tragi-comica. In timp ce Uniunea Europeana se intareste, se organizeaza si isi dezvolta structurile, d-ul Constantinescu isi indreapata pasii si sperantele, ca si predecesorul sau nenorocos, de regula spre America de Nord, Asia Mica sau cea Indepartata. Rezultatul final al acestei, in fond, fugi de responsabilitate, este degradarea din ce in ce mai evidenta a vietii social-economice. Niciodata nu au trait românii atit de rau in timp de pace. In ultimi opt ani totul s-a injumatatit in economie: industria, nivelul de trai etc. Numai datoria externa creste si nimeni nu-si pune problema cum va fi restituit capitalul strain si dobinzile inrobitoare in viitor. Coruptia a devenit o forma de protest social generalizata, iar guvernantii accepta ca-i din ce in ce mai rau, pentru a fi mai bine miine!? Aceste realitatii dure si mai ales lipsa de perspective sunt desigur foarte bine cunoscute de d-lui Constantinescu. De aceea, infundatura spre care se indreapta societatea româneasca il neliniste si l-a determinat sa caute un nou mod de comunicare, direct si sincer cu occidentali. La conferinta „Mondializare si identitate nationala“ de la Paris a exprimat temerile care ar ameninta fiinta nationala, din nou in primejdia de a fi izolata de lume. Noua ordine internationala de dupa 1989 este perceputa de seful statului ca o „participare cu drepturi depline la o ordine politica si economica mondiala. Mondializarea reprezinta in ochii majoritatii românilor tara promisa.“ D-ul Constantinescu continua astfel, in mod involuntar desigur, programul predecesorului sau, care vazind cu ochii esecul integrarii in structurile euro-atlantice si dezastrul economic din tara s-a agatat ca de un fir de pai, de mirajul salvator al Americii, al Israelului si al Orientului. Evreii, maghiarii, arabii, coreeni si mai ales americanii, masonii sau chiar monarhia... „salveaza România“. Parola de la Cotroceni a ramas, si de la Revolutia de Craciun 1989 incoace, neschimbata: „totul in afara de Roma!“ Revenind la limbajul interbelic, observam ca la Bucuresti se persevereaza in mod diabolic in a tiri dupa sine „lanturile grele ale ortodoxiei constantinopolitane si moscovite“ in timp ce unitii se consoleaza din nou cu: „sa-i asteptam sa se coaca.“ Poate ca nu intimplator teatrul absurdului este un produs românesc si Caragiale ii amuza in continuare pe cei fara putere. Dar mai ales degradarea fara precedent a nivelului de trai, ajuns pe ultimul loc in Europa, l-a determinat pe seful statul român sa afirme ca tarile, gindindu-se probabil in primul rind la România si Moldova, risca sa fie cucerite in prezent nu pe cimpul de lupta, ci la Bursa de valori, si sa acuze totodata, in mod surprinzator, Uniunea Europeana ca pune prea mult pret pe valoarea banului – EURO bate la usa - in defavoarea valorilor comune crestine. In viitor „nu batalioanele vor fi anihilate, ci chiar centri vitali ai economiilor nationale.“ constata d-ul Constantinescu cu amaraciunea celui care nu poate oprii un tavalug nimicitor. Opt ani de servilism si experiente româneste umulitoare la poarta Occidentului, l-au determinat pe presedinte sa faca in fata plenului de la Paris o propunere fara precedent in perioada de tranzitie spre capitalism si structurile euro-atlantice: „... cred ca largirea Uniunii Europene ar trebui sa se arate capabile sa confirme, dincolo de orice apreciere asupra costurilor si dincolo de orice expertiza birocratica, sensul constructiei unei Europe unite asa cum a fost ea pornita dupa cel de al doilea razboi mondial si dezvoltata apoi. Altfel spus, largirea catre Est nu er putea fi decit rezultatul unei alegeri politice, al unei alegeri a identitatii. Nu otelul sau moneda au construit Europa, ci valorile civice, vointa natiunilor libere de a-si trai impreuna identitatea si de a-si pune in comun experienta istorica. Aceasta identitate europeana impartasita, ce reprezinta desavirsirea istorica a identitatilor nationale ale tarilor europene, nu are dreptul sa excluda. Altfel ea si-ar contrazice propria logica. Avantajul unei limitari a largirii Uniunii Europene este acela de a-si pastra o mai buna identitate si stabilitate economica. Riscul este insa acela de a se gasi mai putin puternica atit in fata seismului mandializarii, cit si in fata exploziei in lant a sectarismelor etnice.“ Poate ca in mod cu totul involuntar, presedintele Constantinescu a reinceput dialogul cu Occidentul exact acolo unde cu 300 de ani in urma, la Alba Iulia, Vladica Atanasie Angel si protopopi lui au hotarit sa se uneasca cu Roma, acole unde a esuat modelul sau preferat, Alexandru Ioan Cuza, acola unde in anii 20 s-a pierdut pe nesimtite lagatura cu Occidentul si tara s-a infundat intr-o resemnare orientala dezagreganta, acola unde au esuat regii germani si presedintii Nicolae Ceausescu si Ion Iliescu. Dialogul, unirea cu Roma a avut si inca mai are ca scop intariea si inbogatirea identitatii religioase si nationale românesti. Adica slujba, liturghia, ceremoniile, caledarul, sarbatorile, posturile sa ramina neatinse. Valahii sa-si alega Vladica etc. Dar pe deasupra românii au capatat dreptul de a-si trimite tineri la studii la Roma si Viena, apoi in toata Europa, de a fi egali in drepturi si indatoriri cu crestinii occidentali. Veniti de la studii, ei nu mai puteau si nu mai era nici necesar a acepta statul de sluga fara drepturi la magnatii maghiari, cum nu vor accepta acela de paria miine in relatiile internationale economice sau politice. Astfel s-au pus bazele scolii ardelene, latiniste, in 1698, piatra de hotar a renasterii nationale. Bineinteles ca unii occidentali i-au privit si atunci pe români, cum ii privesc si astazi, cu multa neincredere. I-au pus chiar la incercare si in trecut si ii pun si astazi, si unii dintre ei nu au rezistant sau se ploconesc pina in zilele noastrei, s-au umilit fara rost si suspiciunea s-a adincit astfel bineinteles de ambele parti. Se incerca astazi depsirea acestui impas secular, cind occidentali sunt mai mult decit oricind, deschisi la dialog? Presedintele Constantinescu le-a vorbit deschis si sincer occidentalilor la ei acasa, la Paris, despre logica integrarii, a unitatii, de la care nimeni nu se poate sustrage si la care nimeni nu poate si nu are dreptul a sta de o parte, sau de a astepta ziua de miine, daca nu vrea sa-si piarda credibilitatea si sa reduca din potentialul de miine a natiunii proprii si a comunitatii natiunilor, nici occidentalii si in mod evident nici românii. Nu otelul, carbunele sau moneda au creat Uniunea Europena cu un cod de valori crestine comune in primul mileniu, de drepturi si obligatii clare, izvorite din dreptul roman, conservate si dezvoltate de Biserica ortodoxa si universala a primului mileniu, la care românii nu au avut parte dupa marea schisma, in cel de al doilea mileniu, din cauza invaziei slavilor, a supraveghierii spirituale grecesti si a dominatiei turcilor si a fanariotilor, decit pe filiera unitilor, a greco-catolicilor din Transilvania dupa anul 1698. Este o tragedie nationala ca greco-catolicii ardeleni nu au reusit sa-ii ridice si pe fratii lor moldo-valahi, nici macar dupa Unirea din 1918, la nivelul unei colaborari pe picior de egalitate cu Occidentul, adica sa realizeze o unire a intregii suflarii românesti cu Roma. Avantajele izolarii sau a cortinelor de fier, de argint sau de tot felul care ii separa pe europeni in crestini occidentali si in orientali sunt la fel de cunoscute sa si dezavantajele dezbinarii fratilor. In discursul sau d-ul Constantinescu ofera, in numele poporului român, o contributie proprie la unitatea in diversitate ce ar trebuie sa integreze intregul continent, de la Atlantic la Ural. Presedintele este constient si mindru ca românii au de oferit ceva, ceea ce alti nu au, ar dori chiar ca ceilalti sa-i urmeze pe românii in multe privinte. Se fac unele reprosuri Apusului. Numic mai demn si mai legitim decit acest inceput de discurs sincer si deschis. Sa speram ca exemplul d-lui Constantinescu va fi urmat si de intelectualitatea bucuresteana, de noua clasa politica, de studenti, de sindicate, de agricultori, de tigani etc. si in primul, de ierarhi ortodocsi in frunte cu Preafericitul Parinte Patriarh Teoctist. Ce poate fi mai demn decit de atit articula liber si deschis dorintele si aspiratiile nationale in lume? Ce poate fi mai credibil, decit ai impartasi partenerului crestin, sincer, pina unde se intinde interesul comun si unde fiecare trebuie sa gaseasca raspunsuri propri la chestiuni eminamente individuale? Cei opt ani de cautari si suferinte nu au fost de loc in zadar, daca se va merge in continuare pe calea dialogului in vederea realizarii unitatii neamului si cel al unitatii in diversitate a Bisericii Românesti cu Roma. Daca la temelia noii marii Catedrale a „mintuirii neamului“ care se planueste a se construi in Bucuresti se va pune la temelie piatra intelegerii intre fratii crestini in ea trebuie sa incapa toti românii, din ambele tari, de o parte si cealalalta a Prutului, ortodocsii, unitii, romano-catolicii. Si cel mai lung drum incepe cu primul pas. Pe drumnul revenirii la Roma se merge de multa vreme, dar discursul presedintelui Constantinescu ne indrituieste din nou sa speram ca neamul românesc va pasi in mileniul trei cu perspective astazi inca greu de imaginat. Tot atit de greu pe cit ii era Vladicei Atanasie Angel si protopopilor lui acum treisute de ani. Vor gasi d-ul Constantinescu si Preafericitul Teoctist taria de a taia nodul gordian, care-i tin inca legati pe români departe de Roma, de occident si de lumea larga, de o soarta materiala nedemna? Ei au astazi in fata modelul anului 1697, o experienta de 300 de ani si indemnul „Toate drumurile duc la Roma!“ Prof. dr. Viorel Roman, consiler academic la Universitatea din Bremen, Germania