|
|
inapoi |
Un discurs incitant, care ignoră "corectitudinea politică"
Dr. Viorel Roman este o prezenţă insolită şi chiar singulară în lumea publicistică şi editorială românească. Este exegetul mai tenace şi mai asiduu decât oricare altul de la noi care recurge la religie pentru a lămuri şi a da soluţie la tot ce pare greu de înţeles şi de făcut în lume şi în realitatea românească a zilei. “Religia e fundamentul şi cheia comportamentului politic, social, economic”, afirmă simplu şi categoric autorul acestei noi cărţi, compendiu gazetăresc al neobositei sale activităţi (şi) din anul 2013. Religia se regăseşte practic în tot ce scrie Viorel Roman şi totuşi el nu pare a fi ceea ce se înţelege de obicei prin expresia “credincios practicant”. Fără a fi catolic, adică păstrându-şi credinţa ortodoxă a părinţilor săi, îi conjură pe romani să dialogheze cu Roma, prin Biserica Ortodoxă Română. Respinge ideea că ar face prozelitism, căci “patriarhul Occidentului, papa, nu urmăreşte convertirea româno-ortodocşilor la catolicism”. Dar foloseşte toate prilejurile pentru a slăvi valorile şi virtuţile catolicismului şi cred că nu se întâlneşte text al lui în care, asemenea lui Cato cel Bătrân care îndemna în fiecare discurs la distrugerea Cartaginei (delendo Carthago), îşi imploră compatrioţii să (re?) deschidă dialogul cu Vaticanul şi Sanctitatea Sa, în finalitatea Unirii cu Roma, fără a îndemna totuşi pe faţă la abandonarea ortodoxiei şi îmbrăţişarea de către români a religiei catolice. În plus, aduce laude cu mărinimie românului transilvănean, superior, on concepţia sa, moldo-valahului pe care împrejurări istorice nefericite (şi nu numai) îl condamnă la o condiţie subalternă din care, desigur, nu s-ar putea extrage decât... prin dialog cu Roma etc. etc. Fără acest dialog nimic n-ar putea reuşi.
“Ceea ce s-a petrecut în anul de graţie 1989 e un eşec imens, pentru că nu a refăcut unitatea creştină”, susţine cu tărie dr. Viorel Roman, care este, de câteva decenii, consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania. Şi atunci, care ar putea fi soluţia pentru România de azi? “Ideea, calea emancipării naţionale şi sociale a românilor este Şcoala Ardeleană, a Bisericii unite cu Roma în anul 1700, interzisă de ortodoxocomunişti în 1948 şi tolerată de neocomuniştii USL”.
“Moldo-valahul” însă, care sălăşluieşte în sufletul şi mintea majorităţii semenilor noştri înţelege însă mai greu sau deloc subtilităţile dialectice ale discursului politic, naţional şi civic al autorului Viorel Roman, faţă de care rămâne de cel puţin circumspect şi de aceea revenirea, prin scrieri, în viaţa publică din ţară, după decembrie 1989, a prestigiosului nostru compatriot titrat şi bine situat în lumea intelectuală a Occidentului european nu a urmat tipicul obişnuit. Articolele sale, oferite cu generozitate întregii prese române postdecembriste, i-a deconcertat, blocat, speriat sau indignat pe mulţi, ceea ce a făcut ca scrierile lui Viorel Roman să fie preluate mai cu seamă de publicaţii, hai să le zicem, fără nici un fel de complexe: apăsat naţionaliste (în primul rând “România Mare”), de stânga post comunistă (guvernamentală sau nu) sau de ceea e ar putea fi considerată extrema dreaptă românească a zilei, de publicaţii din provincie şi diaspora. Dar fără a fi de fel deranjat sau inhibat de această carantină (sau apartheid) ce i s-a aplicat, Viorel Roman a performat şi performează ca un neobosit cronicar, comentator, analist, istoric şi moralist al vremii sale, însufleţit de aceleaşi şi aceleaşi idei-forţă, rămânând mereu previzibil, dar şi mereu interesant, în ceea ce afirmă.
Scrisul sau nu-şi pierde, odată cu trecerea anilor, nici incisivitatea, nici ardoarea din primele momente de după 1989 şi publicul captiv pe care şi l-a adunat în acest fel în două decenii şi ceva, cu partizani şi adversari la fel de înfocaţi şi pătimaşi, menţine la temperaturi ridicate discuţiile de pe forumurile electronice unde se înfierează, excomunică şi măcelăresc ideatic între ei (şi pe cel ce i-a adunat pentru un asemenea dialog), oferind un spectacol intelectual mereu interesant.
Dr. Viorel Roman, care a scris multe articole (dar şi cărţi) despre istoria românilor, are şi în această carte contribuţii istoriografice în materie, între care se distinge studiul “Statul la români”. Prin asemenea contribuţii originale, nu o dată controversate, ale unui autor aflat în contact direct de mulţi ani cu mişcarea de idei din Europa occidentală, departe de eventuale constrângeri sau influenţe insidioase politico-administrative dâmboviţene, dr. Viorel Roman aduce o viziune originală asupra trecutului neamului sau, al cărui viitor îl vede ancorat la valorile Occidentului, dar nu oricum, ci în mod obligatoriu prin Biserica de la Roma. “Am publicat 30 de cărţi şi 800 de articole în mai toate ţările unde trăiesc români. Occidentalii percep tezele mele ca fiind ceva firesc, ortodocşii ca o trădare, iar elitiştii, masonii, evreii, maghiarii etc., cureaua de legătură dintre Imperiu şi Periferie, ca politic incorect” – scrie undeva, cu o dezinvoltură pe care nu şi-o poate oferi oricine, autorul acestei cărţi, deosebit de atent, după cum se vede, la reacţiile demersului sau, dar cu un umor degajat şi detaşat, marca sigură a civilităţii şi distincţiei intelectuale.
Pentru a te avânta însă pe întinsele desfăşurări etno-politice, tradiţionalisto-istorice şi cultural-religioase ale inepuizabilului autor Viorel Roman - şi a nu te rătăci sau măcar a nu şovăi - îţi trebuie o busolă sigură. Aceasta busolă ar fi o zestre minimă de istorie, cultură, credinţă creştină şi experienţa de viaţă, toate româneşti. Altfel, unii ar putea rămâne descumpăniţi de afirmaţii şi verdicte, bunăoară, ca acestea: “. Latini pravoslavnici, moldo-valahii sunt religios şi politic, duhovniceşte, soborniceşte, geostategic predispuşi şi într-un anumit sens, chiar condamnaţi la o duplicitate bine cunoscută şi în Occident. În efortul lor de supravieţuire, cu un picior în răsărit şi altul în apus, sunt însă prinşi în final cu ocaua mică şi lichidaţi ca Nicolae şi Elena Ceauşescu, Ion Antonescu, Mihai Viteazul sau înlăturaţi de la putere ca tandemul Iliescu-Năstase, dinastia de Hohenzollern Sigmaringen. Alexandru I. Cuza moare în exil etc.”
Trebuie să fii, desigur, bine înfipt în convingerile tale... de ortodox pentru a nu te alarma la auzul unui asemenea avertisment cumplit: “Dacă refuză sau nu înţelege importanţa dialogului cu Roma, România are soarta Basarabiei dezmembrate. Banatul, Transilvania se vor ‘regionaliza’ de Bucureşti, ca ţările baltice de Moscova sau ca Slovenia, Croaţia etc. de Belgrad”.
Care să fie, totuşi locul României în lumea de azi? Geopolitic văzând lucrurile, România ar avea de ales între lumea anglosaxonă în frunte cu de SUA şi blocul pravoslavnic dirijat de Moscova mesianică şi imperială (care de altfel sunt în alianţă!). Dar - atenţie! - întrucât ambele s-au dovedit şi se dovedesc nefaste pentru devenirea românilor, soluţia istorică benefică nu poate fi, de bună seamă, decât unirea cu Roma-Sfântul Imperiu Roman-Uniunea Europeană. Autorul produce în acest sens şi precedente/argumente istorice: “Alianţa dintre protestanţii anglo-saxoni şi pravoslavnicii 1944 şi 1989 se bazează pe o veche aversiune şi incompatibilitate cu Sfântul Imperiu Roman, Europa Centrală, UE, dar care este singura şansă a emancipării românilor fără patronaj greco-slav, după cum s-a văzut la Unirea lui Mihai Viteazul din 1600, la Unirea cu Roma de la 1700, la Revoluţia din 1848, la Unirea din 1859, la proclamarea Regatului în 1881, la Marea Unire din 1918, la eliberarea din Lagărul rusesc in1989 şi la aderarea la UE în 2007.”
Viitorul european al României are în faţă un drum lung şi anevoios, pentru că trecutul este împovărat de ceea ce autorul numeşte printr-o sintagmă care prin repetare devine remember de-a dreptul obsesiv, “lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolitane”. În calea lor spre racordarea cu lumea la care aspiră, românii au de înlăturat munţi de obstacole. Şi în ţară (“Paternalismul, corupţia, iraţionalismul administrativ turco-fanariot, musulmano-greco-ortodox în care s-au format moldo-valahii cinci secole, nu pot fi înlăturate peste noapte”), şi dincolo de hotare (“Rezistente în efortul de emacipare au fost şi sunt pe toate fronturile. Occidentalii n-au încredere în ortodocşii moldo-valahi, greco-pravoslavnicii n-au încredere în ortodocşii de origine latină. Moscova, Belgrad, Sofia nu văd cu ochi buni emanciparea României pentru că le stă în calea unităţii lumii lor slave. Greco-fanariotii sunt şi ei nostalgici. Budapesta îi vor pe români de o mie de ani ori subordonaţi, ori maghiarizaţi.”)
Şi încă un citat, în acelaşi registru sumbru în care autorul interpretează realitatea românească de azi şi de totdeauna: “Cât de europeni suntem? Multe ne separă de Europa occidentală, şi probabil mai multe decât ne uneşte. Curentele culturale, care formează civilizaţia europeană, n-au ajuns la ortodocşi decât ca ecou. (Nu mă refer aici la bonjurişti!) Nici scolastica medievală, nici Renaşterea, nici secolul luminilor, nici revoluţia industrială n-au ajuns în lumea greco-ortodoxă.”
Ce ar fi aşadar de făcut în situaţia în care iată, greaua moştenire constantinopolitană, pravoslavnică, turco-musulmană, greco-ortodoxă, nu s-a ridicat de pe umerii naţiunii iar tarele care subminează sufletul naţiunii sunt şi ele greu de înlăturat, România arată ca o cetate asediată de vecini ostili iar identitatea europeană şi naţională stau tot mai evident sub semnul îndoielii? Pe cât de tenebroasă şi de imposibil parcă de limpezit este această viziune, cu întrebările ei dureroase, alarmante, existenţiale, pe atât de simplă, de clară şi de lesnicioasa se arată a fi, în concepţia universitarului român de la Bremen, ieşirea din istorica fundătură: “Vizita Fericitului papa Ioan Paul II la Bucureşti a deschis noi perspective ortodocşilor. Cu toate că dialogul cu Roma nu-i pe măsură aşteptărilor, preşedinţii moldo-valahi Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu sunt conştienţi într-o măsură mult mai mare decât domnitorii greco-fanarioti sau regii germanii de necesitatea ieşirii în lume din groapa istorică în care sunt ţinuţi în lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite şi constantinopolitane de mai bine de un mileniu urmaşii legiunilor pierdute de la Dunărea de jos, românii. Integrarea lor, mai ales a moldo-valahilor, care n-au făcut parte din Sfântul Imperiu Roman şi Liga Creştină, azi UE şi NATO, este numai un început promiţător, un cadru formal necesar, dar departe de a fi suficient.”
Drept care, şi urmarea logică, de fapt concluzia ce se impune, a discursului: “Integrarea în Europa a moldo-valahilor trebuie completată cu dimensiunea spirituală pentru a ajunge la o emancipare naţională şi socială a tuturor românilor, de facto, nu numai de jure. Asta se poate realiza numai prin refacerea unităţii în diversitate cu Biserica Romei de către Preşedintele ţării şi Patriarhul său ortodox”. Şi iată cum, vrem-nu vrem, tot taica Marx şi taica Engels ne ajută să găsim soluţia, prin recurs la “dialectica” ambiguităţii: unire cu Roma, dar după principiul unităţii în diversitate.
Altfel, multe etichetări şi acuzaţii s-au abătut şi se vor mai abate asupra intelectualului Viorel Roman, greu de etichetat, lesne de acuzat, dar de un lucru, cel puţin putem fi siguri: de ipocrizia mai nouă numită corectitudine politică nu poate fi bănuit. A te exprima public cu sinceritate, civilitate şi bun simţ pare să devină o îndeletnicire tot mai rară.
Corneliu Vlad
|
|
|
|