Viorel ROMAN
Moda privatizarii 2004-11-03
inapoi
Când e vorba de o fustă scurtă sau lungă, de pantofii cu vârful ascuţit sau bombat, de păr lung sau scurt, nu-i nevoie de argumente. Aşa-i şi în politica economică. Când e en vogue economia planificată sau de piaţa, nu-i nimic de făcut. Daca cineva înoată împotriva curentului, e reacţionar, nostalgic sau chiar agent suspect. Aşa a fost şi cu moda privatizării în Europa de vest din anii 80 şi în cea din est din anii 90. Cine era împotrivă în vest era comunist şi azi în est este extremist. Privatizarea cu cupoane pe care le vindeau ţiganii la întrarea în metrou la Bucureşti în anii 90 s-a transformat în convingerea că românii nu sunt în stare să se conducă, ci e nevoie de investitori străini, mai cu seama strategici. După două decenii de practică, un bilanţ. Argumentul de bază al privatizării a fost desfiinţarea monopolurilor de stat din vestul şi estul Europei şi promovarea economiei concurenţiale, care duce la scăderea preturilor şi la bunăstarea tuturora. Rezultatul e decepţionant pentru că monopolul de stat s-a transformat într-unul privat. (vezi telefonia din Anglia, petrochimia din Franţa, industria de automobile germană, sau băncile, telefonia, industria metalurgică, a cimentului etc. din România). Încercarea de a distribuii acţiuni / cupoane şi a promova capitalismul popular nu poate decât eşua în est (la un venit mediu de câţiva $ / zi), dar şi în vest unde acţiunile au ajuns de regulă la bănci. Aşa că ideia că statu-i prost administrator s-a dovedit falsă şi în vest şi în est. Firme privatizate care au eşuat, în dauna tuturora, le găsim pretutindeni, dar parcă mai mult în România complet nepregătită pentru astfel de experimente. Lupta cu birocraţia este de asemenea scris pe stindardele privatizării. Cu ce rezultate? Fiind vorba de sectoare vitale – electricitate, apă, energie, telecomunicaţii -, statul e forţat să intervină, aşa că a creat autorităţi de control, care depăşesc ca număr şi eficienţă vechia structură: minister-întreprindere. Privatizarea mizeriei, a siguranţei personale, a investiţiilor neperformante făcute de băncile de stat clientelei politice postrevoluţionare sunt lesne de înţeles, dar asta nu degrevează statul de obligaţii, mai ales cel democratic român, chiar dacă acesta aspiră sincer la integrarea în Uniunea Europeana unde o administraţie raţională şi suprastatală coordonează activităţile economice în aşa fel încât drepturile fundamentale ale europeanului să nu fie lezate. Totuşi naţionalizările în est şi vest de după primul şi al doilea război mondial sunt în memoria colectivă europeană. Va avea loc, în general si la români în special, după cel de al treilea război mondial rece si o tranziţie catastrofală, o naţionalizare în procesul sau după integrarea în structurile euro-atlantice? Prof. dr. Viorel Roman, consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania